Preabunul Dumnezeu, nevrand să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutand întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, adică Sfantul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.
Patria Sfantului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgandu-i văpaie de foc în gură, ca să mănance. Aceasta văzand-o tatăl său şi spăimîntandu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvantul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Ravna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc”.
Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfantul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la varsta bărbatului desăvarşit. Pruncul, crescand, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punandu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gandire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzand ca un serafim de dragoste înfocată către Dansul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe
cei ce-L iubesc pe El. Toate cate cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfantul Ilie, auzind şi văzand fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecand în păganătate, judecătorii şi cei mari făcand nedreptăţi, popoarele slujind uraciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în stramtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dandu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tanguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mahnea mai vartos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de ravnă pentru toate cate vedea.
Deci, mai întai se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul ravnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzand pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pană ce nu a caştigat-o.
A luat cererea aceea de la Preaanduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mahnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemahnindu-L catuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemahnindu-l pe dînsul.
Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avand scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintai era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe uraciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a maniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de ravnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Văzand pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfantul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe langă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decat numai prin cuvantul gurii mele. Aceasta zicand, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvantul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămant, iar uscăciunii pămantului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mania lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscandu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.
După ce l-a văzut pe Ahab petrecand în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gandea să se lase de acea păganătate, ci mai vartos mergand în adancul răutăţii, prigonind şi ucigand pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pană în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvantul Sfantului Prooroc Moise, întaiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămantul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămantul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămantului se uscase.
Astfel pieriseră toate roadele pămantului, grădinile, ţarinile şi campiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, raurile erau mici şi paraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămantul rămăsese fără de apă şi uscat, încat oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgand asupra sa mania lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Acestea s-au făcut nu atat cu mania lui Dumnezeu, cat cu ravna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzand primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămant; dar se oprea, făcand voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogori ploaie sau rouă pe pămant, decat numai prin cuvantul gurii mele. Zicand acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atata ravnă, încat nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămant, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decat să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicandu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la paraul Cherit cel de langă Iordan. Acolo vei bea apă din parau, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mainile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al raului Cherit. Firea corbilor este mult mai mancătoare de cărnuri decat a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburand aiurea.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţandu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburand în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa paine, iar seara carne. Dumnezeu, oranduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi, cum corbii, care sant sălbatici, lacomi, mancăcioşi, uratori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mancare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, cand proorocul a văzut după cateva zile şi raul secat, Dumnezeu a zis către dansul: „Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dansa, ca să nu mori nici tu de sete”. Însă ravnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugandu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pană ce nu se vor pedepsi cei neanvăţaţi şi se vor pierde de pe pămant vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci, Domnul, plecand cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpanirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gandească în sine cată primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducandu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decat numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dansa o bucată de paine. Ea, spunandu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar ravna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neingrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avand de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dansul pană ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în varstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.
După trecerea celor trei ani de ne-plouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: „Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mainilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvantul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cate cincizeci într-una şi îi hrănea cu paine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemandu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dansul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la paraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cand Obadia a ieşit din cetate, a întampinat pe Sfantul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfantul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de langă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpanului meu, care, maniindu-se, mă va ucide. Sfantul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducandu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întampinarea omului lui Dumnezeu şi cand l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dansul un cuvant aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil?
Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.
Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpanire, zicandu-i: „Acum, trimiţand, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănancă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.
Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie ravnitorul către Dumnezeu a mers acolo.
Stand el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pană cand veţi şchiopăta voi de amandouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui?
Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi caţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor.
Proorocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atat de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii”.
Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: „Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta”. Deci, fiind aduşi amandoi viţeii în mijlocul soborului, Sfantul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: „Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întai voi jertfă, de vreme ce voi santeţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punand viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa”. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punand lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pană la amiază, strigînd: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Dar cand a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pană la ţaşnirea sangelui lor.
Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfantul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dansul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: „Turnaţi al doilea rand!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnaţi al treilea rand!” şi au turnat.
Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încat groapa s-a umplut cu apă.
Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărana şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzand aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigand: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.”
Sfantul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la raul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mana sa; iar necuratele lor starvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămantul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.
După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănance şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezand să mănance şi să bea, Sfantul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecandu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămant şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încat a udat pe toţi şi pămantul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plangea pentru păcatele sale, mergand pe cale spre Samaria. Sfantul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.
Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţandu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de manie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfantul Ilie, jurandu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfantul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: „Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămantul Iudeei, şi s-a dus în pustie.
Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mahnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicand: „Doamne, destul am trăit pe pămant pană acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sant mai bun decat părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un ravnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîantului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decat să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădand pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cand iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicandu-i: Scoală-te şi mănancă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătaiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculandu-se, a mancat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănancă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mancat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pană la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vant subţire, sufland cu linişte prin văzduh luminos. Cand Domnul se apropia de dansul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărama pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.
Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: „Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: „Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia”. Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal.
După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.
Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducandu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arand pămantul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dansul: „Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine”. Sfantul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfantul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmandu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpanit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, langă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decat acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mancat deloc. Atunci Izabela, înştiinţandu-se de cauza mahnirii lui, a rîs de dansul şi a zis: „Oare în acest fel este stăpanirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mahnit şi mănancă paine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în maini via lui Navute”.
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie.
Acesta a zis către dînsul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: „În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde”.
Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: „Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: „Era păros şi încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela a fost Ilie Tesviteanul”.
Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: „Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul”. Sfîntul Ilie a răspuns: „Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.
Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: „Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: „Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.
Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan.
De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
