„Auzi-mă, Doamne auzi-mă,
ca să cunoască poporul acesta că Tu,
Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le
întorci inima la Tine.” (III Regi, XVIII, 37)
Când Dumnezeu a pregătit omenirea pentru venirea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, a ales din rândurile poporului evreu bărbaţi înţelepţi, virtuoşi, drepţi şi cinstiţi ca să călăuzească poporul la lumina dreptei credinţe şi să-l ferească de primejdia căderii în idolatrie.
Asemenea bărbaţi providenţiali au fost profeţii. Inspiraţi de Duhul Sfânt, aceşti mesageri ai voii divine şi organe ale revelaţiei au prevestit viitorul, au condamnat fărădelegea şi păcatul, au transmis oamenilor cuvântul adevărului dumnezeiesc, au cultivat şi apărat credinţa într-un singur Dumnezeu şi au proorocit timpurile mesianice, pregătind astfel calea spre „legea harului şi a adevărului” (I Ioan, I ,17), Legea Noului Testament a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pentru rolul lor de îndrumători spirituali şi interpreţi ai voii şi legii lui Dumnezeu, profeţii au fost numiţi „tribuni sacri ai poporului”. Ei reprezentau vocea lui Dumnezeu care mustra, mângâia, îndemna şi trezea conştiinţele adormite, iar în materie învăţătorească şi educativă erau suprema autoritate religios-morală. Profeţii propovăduiau cu înflăcărare cuvântul adevărului revelat, tălmăceau poporului planul dumnezeiesc, anunţau împlinirea făgăduinţelor mesianice şi sfătuiau pe contemporani să se întoarcă pe calea cea dreaptă şi să vieţuiască după poruncile lui Dumnezeu.
Predica lor era însoţită adeseori de acte supranaturale: semne, minuni şi proorocii, pentru a confirma
lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume şi cârmuirea Lui în istorie. Activitatea profeţilor s-a încheiat „la plinirea vremii” (Galateni IV, 4), când s-a întrupat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ultimul profet fiind Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum însuşi Domnul a spus: „Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan” (Matei XI,13).
În rândul profeţilor se înscrie la loc de cinste figura luminoasă a Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul a cărui pomenire o săvârşim noi astăzi şi despre a cărui viaţă şi activitate vom încerca să vă vorbim în cele ce urmează.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile credincioşilor şi Biserica noastră Ortodoxă i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi. El a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V,17), însă a trăit ca un om ceresc, a fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu, a avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi.
Era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI,30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.
Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia şi idolatria în care atrăsese tot poporul. „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” ( III Regi, XVII, 1) „pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.
Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).
Arhimandrit Conferenţiar Doctor Vasile Miron
