… Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! (Matei, IX, 2)
Nemarginita bunatate a lui Dumnezeu o putem cunoaste si din minunea de care ne vorbeste Sf. Evanghelie de astazi. Un nenorocit zacea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vietii. Uda in fiecare zi patul cu lacrimile sale si era strain de fericirea pe care o gustau cei din jurul carora traia. Locul sau se parea ca este printre cei ce se coboara in mormant. Singurul lucru ce-i ramasese era o credinta fara margini. El cere sa fie dus cu patul sau inaintea dumnezeiescului om – Iisus Hristos.
Paralizia acestui om era urmarea unei purtari rele in viata. Cunostinta era incarcata de multe greseli, dar credinta bolnavului, lacrimile si umilinta sa au miscat inima bunului Invatator. El se pleca asupra bolnavului si-i zise: „Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale!”
In acest moment toate greselile lui i s-au sters iar sufletul s-a facut curat.
In aceasta Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne da trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa:
Intai, iertand pacatele paraliticului, caci nimeni nu putea sa ierte pacatele decat Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut sa zica: „Fiule, iertate sunt pacatele tale!”
.
A doua dovada este aceea ca a descoperit gandurile cele ascunse ale carturarilor si fariseilor, gandurile rele ce umblau prin capul si inimile lor, pentru care le-a zis: „Pentru ce cugetati cele rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant de a ierta pacatele, a zis slabanogului: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa.”
Mare mirare a cuprins pe toti cati au vazut si slaveau pe Dumnezeu, ca a dat putere oamenilor sa faca asemenea minuni. Iata ce minte ingusta, sarmanii de ei, caci era Dumnezeu cu ei si nu-L cunosteau, Il socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte ca-L laudau pe Dumnezeu ca a dat putere oamenilor sa faca asemenea minuni.
A treia dovada a fost aceea ca Mantuitorul l-a vindecat pe slabanog numai cu cuvantul.
Cine putea sa faca o asemenea minune numai cu cuvantul daca nu Dumnezeu!
Sa ne silim sa intelegem si sa slavim din adancul sufletului, recunoscand si noi pe Domnul nostrubIisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic si Mantuitorul sufletelor noastre. Era spre sfarsitul primului an de propovaduire al Mantuitorului. Dupa ce invatase si facuse multe minuni in Galileea, Iisus s-a dus intr-un loc pustiu spre rasarit la lacul Ghenisaret si a stat putin acolo retras, iar dupa aceea, venind in Capernaum, a izgonit demonii din oameni si a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.
Peste tot pe unde umbla, misca sufletele lor si nu se vorbea decat de Facatorul de minuni, de Profetul cel Sfant, Iisus. Si, intr-adevar, El nu arata privirii lor decat curatenie si lepadare de sine, facere de bine si bunatate. Iisus era Doctorul cel mare, mai invatat decat doctorii, mai cunoscator decat toti invatatii, mai puternic decat toti profetii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atata autoritate si n-au poruncit cu asa stapanire naturii duhovnicesti si trupesti.
Iisus, Domnul nostru, era bun si bland si compatimitor catre toti si indeosebi catre cei bolnavi. Niciodata nu a jignit pe pacatosul caruia ii parea rau de pacatele lui. Cu copiii se purta bland ca o mama, ii strangea in bratele Sale si-i mangaia cu binecuvantari. Astfel era atmosfera dintre popor si Blandul Iisus.
Cand Domnul a venit In cetatea Sa, Capernanum, In cateva ceasuri intregul popor era in picioare. Strazile se umplura de lume care se indrepta catre casa lui Simon Petru. Patrunzand inauntru, umplu casa si curtea si astepta cu nerabdare sa auda ceva sau sa vada vreo minune.
Deodata, prin multime se facut un zgomot; erau niste oameni care purtau pe un pat un sarman slabanog paralizat, ale carui membre erau intepenite. Oamenii vroiau cu orice pret sa ajunga cu el in fata Mantuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar parintele lor. Dorea sa li se dea voie sa-l puna la picioarele lui Iisus ca sa fie vindecat, dar le era peste putinta si descurajati, nu stiau cum sa-si ajunga scopul. Iisus era in casa, propovaduia si invata poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperisul era un fel de terasa unde se urca dupa apusul soarelui sa respire un aer curat; la mijloc, era o deschizatura pe unde patrundea aerul si lumina, iar jos in casa se afla Domnul inconjurat de popor.
In primele locuri sedeau oamenii mai importanti, persoane mai de cinste din popor; acestia erau din secta fariseilor, carturarilor, invatatorii legii lui Israel. Toti ochii il priveau pe Iisus si toate urechile il ascultau. Deodata, se deschide oblonul din tavan si pe aceasta deschizatura cobori un pat sustinut de franghii cu un paralitic pe el intepenit. A fost coborat si asezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridica ochii si, cu o privire rugatoare, cere sa fie vindecat. Sufletul sau, insa, este mai bolnav decat trupul. Constiinta ii pune in fata tabloul unei vieti vinovate.
El nu se mai gandeste la suferintele trupului sau, ci cugeta la necuratiile sufletului sau si se caieste cu amar. Cand Iisus ii iarta pacatele, tot trupul lui se simti usurat; era ca si cum ar fi fost slobozit din legatura unui lant gros de fier. Slabanogul acesta a avut si el pacatele lui. Poate a trait in necumpatare, fara post, fara infranare de la unele patimi si asa, din cauza unor pacate mari, a cazut sub blestem parintesc si dumnezeiesc.
Asa s-a intamplat si cu un ticalos care si-a batut mama, iar aceasta, cu sufletul sfasiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului sau fiu: „Sa fii si tu batut, maica, de Dumnezeu si sa intelegi si tu cat este de rau sa nu asculti si sa ridici mana asupra mamei tale !”. Nu dupa multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul parintesc si dumnezeiesc, caci deodata s-a imbolnavit si pe loc a murit. Acum biata mama plange, il doreste si regreta ca l-a ajuns asa de repede blestemul.
Sa ne gandim, cate mame nu sunt chinuite, cati parinti nu ajung sa blesteme; dar, si fara blestemul lor, sa fiti siguri, asa ne spun sfintele carti, ca pe copiii neascultatori tot ii ajunge blestemul de sus. Subliniem, ca pe copiii neascultatori de parintii credinciosi, si nu de cei necredinciosi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru ca, din nefericire, sunt si astfel de parinti; acestia nu trebuie ascultati.
Sunt multe pacate pe care ajung sa le faca multi oameni, nestiind ca sunt asa de mari si le vin asupra lor blesteme dumnezeiesti, asa cum s-a intamplat cu paraliticul din Evanghelia de astazi.
Vedem ca, dupa ce Iisus i-a iertat pacatele, isi strange repede patul si pleaca pe picioarele lui la casa sa.
Minunea aceasta, frati crestini, pe care a vazut-o cu ochii ei o multime mare de popor se propovaduieste pe intregul pamant de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora si a facut sa inteleaga ca Iisus, cu adevarat, a fost Dumnezeu intrupat. Numai fariseii si carturarii au ramas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, si din cauza invidiei nu a vrut sa recunoasca in El pe Fiul lui Dumnezeu.
Pacatul mandriei i-a departat, ca si pe altii, de-a lungul veacurilor, facandu-i sa ajunga departe, chiar cu hule mari impotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie – spun Sfintii Parintii – sa te duci sa plangi mortul altuia si sa lasi mortul din casa ta neplans. Ne inspaimantam si noi cand privim printre crestinii nostri si vedem ca multi sunt slabanogi, paralizati sufleteste. Sufletul este paralizat, nu poate sa faca voia lui Dumnezeu. Cati oameni sunt, oare, astazi care umbla cu adevarat pe calea mantuirii? Multi crestini slabanogi sufleteste sunt disperati de mantuirea lor.
Sa luam aminte, insa, Domnul nostru Iisus Hristos a tamaduit pe slabanog, i-a intins mana sa parinteasca El si astazi intinde mana de ajutor atator slabanogi disperati, prin Biserica Sa, prin preotii evlaviosi, care-i cheama sa vina la Spovedanie, ii cheama sa se tamaduiasca de bolile sufletesti si trupesti.
Dar unde sunt pacatosii paralizati care sa alerge cu credinta la Dumnezeu, dupa exemplul slabanogului?
Unde sunt si oamenii care sa-i ajute pe slabanogii acestia si sa-i ia cu patul pentru a-i duce inaintea Domnului.
Suntem datori sa intindem mana si sa-i salvam pe unii ca acestia, si sufleteste si trupeste. Putini sunt, insa, crestinii adevarati care-i indeamna pe cei care pacatuiesc sa vina in bratele lui Iisus, in casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tamadui.
Cei mai multi ii trimit pe unii ca acestia tot la rele, tot la diavol, la vraji si descantece.
Daca vedem pe cineva in primejdia de a se ineca, cerandu-ne mana de ajutor, nu este un mare pacat sa nu-l ajutam ca sa se salveze? Asa este omenirea in primejdie de a-si ineca sufletul si noi datori suntem sa intindem mana spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar intreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu sa-ti intinda mana ca sa te salveze, iar tu sa refuzi ajutorul lui?
Tocmai acest lucru il fac cei mai multi dintre crestinii nostri.
Dumnezeu intinde mana omului ca sa-l scoata din pierzare sufleteasca si ii da unuia boala, altuia paguba, unuia ii trimite moarte in casa, altuia inchisoare si, tot asa, ingaduie fel de fel de suferinte, ca omul sa se trezeasca, sa se dezmeticeasca din vraja pacatului si sa intinda mainile catre Dumnezeu la rugaciune ca slabanogul din Evanghelia de astazi. Si mai intinde Dumnezeu mana in Biserica Sa, prin mila cea bogata a invataturilor Sale, prin Sf. Taine care curatesc pacatele, si atunci cand intalnesti cate o persoana care te cheama la biserica, pentru a asculta Cuvantul Adevarului.
Daca nu iei seama cand Dumnezeu iti intinde mana si nu te lepezi de pacate, poti sa pierzi fericita ocazie de a-ti mantui sufletul, caci Dumnezeu s-ar putea sa nu te mai cheme niciodata poate sa-ti mearga totul bine, sa fii sanatos, sa ai de toate, dar la urma te asteapta focul cel nestins si muncile iadului care se apropie din zi in zi pentru ticalosiile nespovedite si neoprite. Sunt atatea case in care este mai mult intuneric decat lumina. Pentru aceasta nu soarele e de vina, ci sunt de vina cei ce au facut casa in asa fel ca sa nu poata primi lumina soarelui.
La fel, sunt atatea suflete pline de intuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vina bunul Dumnezeu, ci de vina e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa lumineze tuturor, dar oamenii urasc lumina si iubesc intunericul, fug de lumina si alearga la intunericul pacatelor. Iata ce ne spune Sf. Ioan Gura de Aur: „Cand pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un caine, cu multa staruinta alearga in toate partile sa-l gaseasca. Dar cand pierde Imparatia lui Dumnezeu, doarme, glumeste si rade mai departe.”
E de mirare ca in treburile lumesti cei neglijenti se rusineaza intotdeauna atunci cand i se atrage atentia; asa se poate intampla cu un scolar care nu-si invata lectia, un muncitor care intarzie la servici, o mama care nu-si ingrijeste copiii, o femeie care nu stie sa se imbrace si asa mai departe. Dar, sunt atatia si atatia carora li se atrage atentia ca-si neglijeaza mantuirea sufletelor si nu se rusineaza nicidecum.
Lumea intreaga pune mai mult pret pe lucrurile acestea trecatoare. Toti se silesc sa ajunga sa castige si iar sa castige, sa aiba cat mai multe pe lumea aceasta. Si-au umplut casele cu mobila, si dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar si nespalat, paralizat ca slabanogul de astazi si nu se poate ridica din patimi, din pacate grele, ca sa poata veni la Dumnezeu.
Este bine, de aceea, sa facem ca cei patru barbati care au purtat in spate pe bietul slabanog si l-au adus la Iisus; adica sa facem tot ce ne sta in putinta pentru sufletele slabanogite si nerecunoscatoare. Sa le spunem ca nu este alta cale de a se vindeca de toate necazurile vietii si ca nu vor afla pace sufletele lor ratacite pana cand nu vor ajunge inaintea lui Iisus, asa cum a ajuns slabanogul de astazi. Sa le spunem ca mandria, desfranarea si betia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepadat la botez atunci cand nasii au raspuns in locul nostru ca ne lepadam de satana. Cine nu se leapada de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.
Vrajitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului si de el vor avea parte. Sa le spunem ca cei ce injura, cei ce blesteama sau in orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc in focul iadului si-i mananca tartarul. Cei care dau diavolului au imprumutat gura lui si iadul cu muncile de acolo ii asteapta pe toti.
Paziti-va si nu mai ziceti vorba aceasta cu diavolul. Multi copii, tineri si chiar batrani au obiceiul acesta de a da diavolului si mai fac si rugaciuni, iar apoi se mira de ce viseaza urat, de ce sar din pat, de ce se sperie! Pai, daca vine uratul in casa, pentru ca tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri ca vin toate acestea!? Asadar, nu mai ziceti vorba aceasta urata, nu-i mai dati pe cei din jurul vostru lui, dati-i lui Dumnezeu. Luptati-va si nu mai ziceti, caci nu se poate si cu rugaciunea si cu blestemul.
Stapanul e la usa, gata sa ne cheme pe toti cei ce am inteles. Sa inteleaga orice suflet ca e gata plecarea si sa-L rugam, mai inainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea pacatelor, asa ca slabanogul din Evanghelia de astazi.
Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai facut pe om, Tu stii neputintele noastre, slabanogirea sufletului si al trupului nostru.
Vindeca Tu cu mila Ta si cu puterea Ta dumnezeiasca pe toti ce cei iau hotarari temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepada de pacate si fa-ne pe toti fiii Imparatiei Tale.
Zi-ne, Doamne, ca slabanogului din Sf. Evanghelie de astazi: „Fiilor, iertate sunt pacatele voastre, mergeti cu pace la casele voastre”.
Amin.
Pr Visarion iugulescu
