Dumnezeu ne seceră.5 min de citit

Am observat că ne-am adunat mulţi, însă nu se ştie niciodată când ne vom vedea pentru ultima dată cu toţii. Suntem împreună acum şi mi-am regăsit aici fraţii şi surorile, dar îmbătrânim. Mulţi au şi trecut la Domnul de când ne-am văzut ultima dată. Unde au plecat ei oare? Nu ştim încă şi nu putem înţelege, dar va trebui să-i urmăm şi noi. Şi permiteţi-mi să vă spun că aceasta e marea taină din vieţile noastre. Încotro ne îndreptăm? Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată cu moartea, şi asta pentru ca există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei noastre, căci suntem necredincioşi.

Suntem asemeni pruncului care creşte în pântecele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gândim mai bine, moare. Vrea oare cineva să se întoarcă în pântecele matern?
Acolo am avut o viaţă liniştită, nu aveam taxe de plătit şi datorii, însă nu ne dorim să ne întoarcem în acel stadiu al vieţii. Reîntoarcerea ar însemna să o luăm de la capăt cu toate problemele acestei vieţi. Un psalm spune că Dumnezeu ne-a făcut fără nici un motiv, însă, cred eu, ne este adresat nouă, celor puţin credincioşi.

 Credem oare că Dumnezeu este atât de nătâng? Ne-a creat El pe noi toţi atât de diferiţi doar din trebuinţa de a ţine focul iadului aprins pentru că nu are chibrituri să-l reaprindă? Nu! Dumnezeu este iubire, iar iubirea este simbolul tuturor virtuţilor.
 Smerenia este prima virtute, iar iubirea fără smerenie nu este iubire adevărată.

Iubirea include toate virtuţile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înţelege. Iar scopul vieţii noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înţelege creaţia şi care anume este scopul ei.
În urma acestei înţelegeri devenim martorii miracolului creaţiei.
În istorie, generaţiile se nasc din strămoşi, părinţi, prooroci, mucenici şi tot felul de oameni care ne
sunt aproape.
Iar cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră.
Spre exemplu, toată viaţa am fost tânăr şi apoi, dintr-odată, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârşitul generaţiei mele. Cine va fi următorul dintre noi care va pleca?

Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârşitul vieţii noastre şi ne cheamă la Dânsul.
Fiecare fiinţă umană se naşte, petrece o vreme în această viaţă, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, şi anume, cum să ne aducă pe noi în viaţa Sa.
Unicul lucru valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său.

Ce este această viaţă pe care n-o trăim acum? 
Trebuie să recunoaştem că încă nu trăim viaţa adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viaţa adevărată.

După căderea omului, scopul vieţii nu este acela de a cunoaşte şarpele lui Adam, ci acela de a face diferenţa între bine şi rău. Să distingem binele de rău şi să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere.

Ce este răul? Răul nu există, deoarece numai creaţia lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Şi atunci ce este, totuşi, răul? 
Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. 
Ce se va întâmpla cu ei când vor trece la cele veşnice? 
Vor rămâne în această minciună?

Oare vom fi aşa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, “că era şi nu este, măcar că este”?

Ce înseamnă asta? Aici este minciuna.

Să vi le spun şi altfel… Viaţa este ca verbul “a fi”, doar că nu am ajuns încă în “a fi”, ci doar “existăm” momentan.

Ce înseamnă a exista? 

Viaţa noastră reprezintă un început şi, din punctul acesta de vedere,

Dumnezeu nu există aşa cum spun ateii, ci El este însăşi existenţa. Dumnezeu “este” dintru început, El Însuşi este începutul. Dumnezeu este existenţă, El este calea ce duce spre “a fi”, întru Adevăr.

Trebuie să înţelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar şi pe ca un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieţii, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de “a fi”. 

În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viaţa veşnică este Cuvântul Tatălui.

Cuvântul Domnului este Însuşi Hristos.

Aşadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană.

 Cândva vom fi capabili să înţelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înţelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieţii înainte de a muri.

Pr. Rafail Noica

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments