Duminica trecută am lăsat Evanghelia la locul în care Domnul mergea prin sinagogi, propovăduind Evanghelia şi, trecând prin popor, vindeca pe cei bolnavi şi îi întărea pe aceştia. Iată că activitatea aceasta a Domnului se reia şi astăzi înaintea ochilor noştri, pentru că ne spune Evanghelia că Domnul „a văzut mulţime mare şi I s a făcut milă de ei şi a vindecat pe toţi bolnavii lor”. Cu alte cuvinte, mulţime multă s-a apropiat de Domnul purtându-şi bolnavii, purtându-şi-i pe acei care, neputându-se purta singuri, veneau la Hristos cu aceeaşi credinţă cu care întotdeauna bolnavii Îl întâmpinau pe Dumnezeu, pe Dumnezeul Întrupat, convinşi că de la El poate să le vină sănătatea.
Dar tămăduirea aceasta a durat ceva mai mult decât în mod obişnuit, pentru că ne spune Evanghelia „i-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi
cumpere mâncare»”, semn că Domnul făcea vindecările undeva între sate, în afara cetăţii lor, tocmai pentru ca nimic din ceea ce face să nu pară spectacular. Şi poate că-L vor fi surprins tot într-un moment din acesta în care-şi învăţa ucenicii. Şi poate că vreunul dintre ei, vindecat, se întorsese în cetăţile dimpre-jur, predicând şi anunţând că, iată, Vindecătorul Se află printre ei.
Locul pustiu şi ceasul târziu îi face pe ucenici să intervină. Nu oamenii îi cer lui Hristos să le dea să mănânce. Vorbindu-le Domnul, ei aproape că se săturaseră. Înţeleseseră înainte de vreme cu mult că omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu tot cuvân-tul bun ce iese din gura lui Dumnezeu. Dumnezeu era de faţă, cuvântul cel bun pleca către dânşii şi fără îndoială că foamea aceasta fizică fusese un pic îndepărtată tocmai prin săturarea de Cuvântul lui Dumnezeu, de încercarea de săturare prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Domnul face o mică glumă, dacă ne este îngăduit să spunem astfel. El zice Apostolilor: „Nu trebuie să se ducă nicăieri. Daţi-le voi să mănânce!” Şi fără îndoială că şi noi am fi perceput eronat ca şi ucenicii, dacă Domnul ne-ar fi spus şi nouă să aducem pâine şi să aducem peşte şi să aducem de mâncare pentru oameni. Ori Hristos nu spusese aceasta. Dar spusese: „Predicaţi-le şi voi într-atât de bine încât să nu flămânzească. Şi starea lor aceasta de priveghere în aşteptarea Cuvântului Meu şi în aşteptarea tămăduirii pe care Eu o dau să se prelungească, fără ca ei să mai simtă nevoia de hrană”.
„Unde este Dumnezeu, este Raiul” spun Sfinţii Părinţi. Iar în raiul acesta pe care Hristos îl adusese în pustie, prin Cuvântul Său şi prin vindecările pe care le făcea, în raiul acesta al ascultătorilor de Dumnezeu şi al vindecaţilor de Dumnezeu, foamea n-avea ce căuta. Ucenicii însă se vădesc a fi din nou oameni practici, pescari; pescari învăţaţi cu foamea, dar, în aceeaşi vreme, mereu preocupaţi ca ea să nu se prelungească. Şi intervenţia lor este de bun augur pentru că, iată, ea-I îngăduie lui Dumnezeu să Se arate încă o dată şi încă o dată în toată mărirea Lui. Pentru că Domnul ia cele cinci pâini şi cei doi peşti, pe care le ceruse să-I fie aduse, şi, ridicând ochii spre cer, binecuvântează şi, frângând, dă ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.
Este, fără îndoială, una dintre icoanele cele mai corecte ce le vom privi vreodată despre Sfânta Împărtăşanie. Nu putem vorbi că aici este instituirea Sfintei Euharistii. Fără îndoială ea se face la Cina cea de Taină, în Joia cea Mare, dar gesturile pe care Domnul le-a exersat, dacă vreţi, în ochii ucenicilor cu această ocazie, le-a exersat tocmai pentru ca ei să-i poată învăţa pe ucenicii lor să le facă, ucenici care la rândul lor să ne înveţe pe noi, purtători de har, preoţi ai lui Hristos, arhierei, preoţi sau dia-coni, până la sfârşitul veacurilor.
Pentru că, luaţi aminte, iubiţilor! Treceţi cu privirile duhovniceşti dincolo de catapetesme în cadrul Sfintelor Liturghii şi veţi vedea preotul că, luând pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă spre mâncare în Numele lui Iisus Hristos. Îl dă pe Hristos, în Numele lui Hristos, tuturor acelora care cred în Iisus Hristos.
Este extraordinară lecţia pe care Domnul o dă, pentru că, dincolo de smerenia cu care face înmulţirea pâinilor, El cere, dacă vreţi, o disciplină şi o ierarhie; o disciplină pentru că, iată, nu îngăduie ca oamenii să se repeadă fiecare să ia pâinea cum îl taie capul – aviz acelora care n-au priceput aceasta! – şi pâinea binecuvântată nu o dă fiecăruia în parte, ci o dă ucenicilor şi ucenicii, la rândul lor, o dau cetelor aşezate. Evanghelia de la Marcu face aproape o poezie din acest punct. Spune că oamenii stăteau cete, cete, şezând pe iarba verde. Ori fiecare ceată are un conducător şi fără îndoială că ucenicii vor fi dat conducătorilor cetei pâinea cea frântă pentru a mânca din ea şi a se sătura.
Aşa este în Biserică şi astăzi. Hristos Se frânge pe Sine, dându-Se în mâinile ucenicilor Săi şi ucenicii dau mai departe celor flămânzi de Hrana aceasta fără de asfinţit, care este Trupul cel tainic al lui Hristos, Trupul şi Sângele Său, Sfânta Euharistie. Nimeni din mulţime nu se poate repezi să fure din Potir Împărtăşania.
Iată că, dincolo de această înmulţire a pâinilor, minunea este mult mai mare în faza ce urmează, pentru că, ne spune Evanghelia: „au mâncat toţi şi s-au săturat”. Nu-i mare minunea înmulţirii pâini-lor. Este mare minunea săturării oamenilor cu puţinile pâini pe care le aveau. Este minunea cea mare a saţietăţii care intră între oameni. Hristos Se vădeşte iarăşi Domnul belşugului, sau, cum spunea un teolog român, literat de altfel, părintele Nicolae de la Rohia, Nicolae Steinhardt: Hristos Se vădeşte a fi iarăşi un boier darnic cu argaţii lui, pentru că şade la masă cu ei, ospătându-se din ceea ce El le dăruieşte.
Şi, mâncând toţi, se satură. Şi mai mult decât atât: le mai şi rămâne. Din ceea ce nu era le rămân rămăşiţe de fărâmături din darul lui Dumnezeu. Numărul mare al credincioşilor, al oamenilor care se bucuraseră de înmulţirea pâinilor şi se săturaseră de ele, ne arată că, într-adevăr, săturarea lor este minunea din pilda de astăzi, şi nu înmulţirea pâinii neapărat.
Reacţia Domnului este însă una de pedagog încă o dată, pentru că „îndată după aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. Fără îndoială că mulţimile, văzând minunea şi săturându-se, vor fi mâncat cu lacrimi pâinea aceasta, pentru că era prima dată în viaţa lor când vedeau aşa ceva. Şi, mai mult decât atât, se pare că tot ceea ce se răsfrângea asupra lui Hristos de acum se răsfrângea şi asupra celor care aduse-seră pâinea în numele lui Hristos. Şi fără îndoială că oamenii se porniră să-i caute pe Apostoli, să-i atingă, să-i asculte. Acum se împlinea cuvântul Domnului: „Daţi-le voi să mănânce!”. Ucenicii, dându-le lor să mănânce, ajunseseră asemeni Învăţătorului, dintre cei obligaţi să înmulţească pâinea Cuvântului prin harul pe care Hristos îl dăruia.
Domnul mai rămâne o vreme, temperând oarecum mulţimile, iar ucenicii trec pe malul celălalt. Şi trec parcă dincolo de toate mările timpului, până în zilele noastre. Şi ne învaţă pe fiecare dintre noi că suntem obligaţi – mai cu seamă preoţii – să dăm noi din Cuvântul lui Dumnezeu pentru săturarea mulţimilor; să dăm noi din Trupul şi Sângele lui Hristos pentru săturarea celor însetaţi de viaţa veşnică.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând”
