Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?
Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trãieste fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementeazã cã „cine nu vrea sã munceascã, acela nici sã nu mãnânce” (II Tes. 3, 10).
Spune cã el însusi a câstigat pentru el si pentru cine era cu el cele de trebuintã (Fapte 20, 34).
Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã, este un mijloc de retinere de la împrãstiere.
În pilda cu lucrãtorii tocmiti la vie, cãtre unii care au stat pânã seara fãrã lucru, Domnul Hristos a zis: „De ce ati stat toatã ziua fãrã lucru?” (Mt. 20, 6).
Când eram eu copil, în familia noastrã era o vorbã: Nu sta fãrã lucru cã-i pãcat.
Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om.
E mare lucru sã fii constient de aceasta, cã esti dator cu munca. Sã ai constiinta cã „cu nãdejdea fãrã muncã, nu-ti rãsare grâu-n luncã, dar cu amândouã-n plug, umpli lunca de belsug” (Vasile Militaru, „Vorbe cu tâlc”).
Sau, este o rugãciune de searã, scrisã tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: „Sã pornesc la muncã sfântã cum pornesc albinele, sã pot umple ca si ele fagurii cu binele” (Vasile Militaru, „Rugãciune de searã”).
Existã mai ales între tineri o rezervã în a se angaja în muncã, si aceasta considerând cã nu sunt în stare, cã nu pot sã facã fatã. Ce sã-i îndemnãm pe acesti oameni?
Sã-i îndemnãm sã munceascã pentru ca sã aibã sã-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca sã aibã Dumnezeu ce sã binecuvânteze, asa cum tânãrul acela despre care pomeneste Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini si doi pesti din care Domnul Hristos a sãturat multime de oameni (In. 6, 9).
Fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva Mântuitorului, sã-i dãm ceva Mântuitorului ca sã binecuvânteze si sã înmulteascã pentru binele altora.
E important de luat aminte faptul cã Domnul Hristos, când i-a spus diavolul sã facã din pietre pâine, n-a fãcut, dar din pâine a fãcut mai multã pâine.
Si aceasta e o idee în sensul cã Dumnezeu binecuvânteazã munca omului si nu-i dã omului gândul cã ar putea sã-i dea, sã-i ofere pâine pe nemuncite, sã facã din piatrã pâine, desi Domnul Hristos poate sã facã si din piatrã pâine, dar n-a fãcut din piatrã pâine, pentru cã ceea ce a fãcut Domnul Hristos a fãcut în fata lumii întregi, în fata tuturor credinciosilor si atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul cã asa cum a fãcut odinioarã din piatrã pâine, poate sã facã si altã datã la fel.
Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fatã, a înmultit pâinile, pentru cã în pâine se întâlneste binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvânteazã.
Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmultirea pâinilor, a binecuvântat toatã munca pe care o face omul pânã are pâinea pe masã. Noi, astãzi, nu avem totdeauna constiinta aceasta, noi, care cumpãrãm pâine, o luãm gata, n-avem constiinta ostenelii pe care o face omul pânã când ajunge sã aibã pâinea pe masã.
Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toatã osteneala, toatã munca. Si munca pe care o face omul când pregãteste pãmântul, si munca pe care o face când seamãnã, si munca pe care o face când pliveste holda, munca pe care o face când secerã, munca pe care o face când macinã, munca pe care o face când plãmãdeste aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor si o lasã dupã aceea sã se ducã la Dumnezeu.
Când eram eu copil, era o vorbã cã nu-i voie sã te atingi de pâine si sã mãnânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu.
De ce? Pentru cã oamenii aveau constiinta aceasta cã pâinea n-o realizeazã omul din puterea lui, ci pâinea o realizeazã omul si din puterea lui si cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt si pentru cã s-a schimbat foarte mult viata oamenilor si fata societãtii, pentru cã sunt alte conditii.
Or, omul acela care îsi pregãteste el pâinea, care ajunge el sã aibã pâinea pe masã stie cã în pâine se întâlneste lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Asa cã oamenii din vremea noastrã, tinerii nostri, trebuie educati în sensul acesta cã munca este o datorie, cã nu-i voie sã stai fãrã muncã.
Cã fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastrã, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi sã lucreze pentru altii si sã primeascã ceea ce oferim noi.
De pildã, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert si îndulcit cu miere sau cu zahãr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugãciune si pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pãmântului spre desfãtarea si hrana noastrã, si dupã aceea se roagã preotul pentru cei care au înfrumusetat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu.
Pentru cã se considerã cã lucrurile acestea nu le poti avea asa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru cã ai muncit pentru ele. Ei, constiinta aceasta cam lipseste la tineri, e multã comoditate.
De multe ori nu se angajeazã, nu pentru cã se gândesc ei la niste neangajãri ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci.
E foarte simplu sã nu faci ceva din comoditate si sã astepti sã facã altii pentru tine, pentru cã de multe ori pe tineri i-au învãtat pãrintii asa.
Nu i-au lãsat sã facã anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viatã. Noi, la tarã, când eram în familie, pãrintii ne puneau sã facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea tine sapa în mânã, deja si sãpa împreunã cu pãrintii.
S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practicã a muncii, pe care cei de la oras nici nu o au pentru cã nu au de unde s-o aibã. Ei sunt lãsati doar sã învete, sã asculte muzicã, sã-si facã ceva de lucru asa ca sã nu leneveascã, fãcând nimica toatã si de aceea nu se ajunge la niste calitãti pe care le are omul si pe care le poate avea omul dacã se angajeazã normal si firesc în lucruri care odinioarã erau de la sine întelese.
Nu se concepea sã stai fãrã lucru când ti-a dat Dumnezeu putere sã faci ceva.
În Pateric este o prezentare a unei situatii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu totii, si anume, un pãrinte a fost întrebat de un cuvânt de învãtãturã si el a spus cã de asearã si pânã acum a împletit foartã multã funie si, zice el, „asta am fãcut-o ca sã nu zicã Dumnezeu cã nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat”.
Pr.Teofil Paraian
