„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.
Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa noastră decât înşişi tatăl si mama care ne-au născut.
Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta.
Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.
Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică.
Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă.
Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea?
Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima?
El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus.
Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?
Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Insuşi ne-a poruncit această dragoste!
El Insuşi Si-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său.
Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă !
Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte !
Ce-o să ne facem noi atunci?
Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă.
Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânete”.
Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urla. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.”
In astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.
Hristos sau părintii?
Hristos sau copiii?
De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.
Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!
Si n-o poţi lua acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.
Dacă te închini lui Hristos, îi scapi si pe ai tăi si te scapi şi pe tine.
Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi şi ei si pe tine.
Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, il va tăgădui si pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.
[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca ea nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe faţa apostolilor că este grea clipa hotărârii. Si a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.
Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.
Cu adevarat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.
Ca să facă mai uşoară clipa despărţiţii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.
Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrănii şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi.
Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte si îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tata. „La voi însă”, şi la ai voştri, „si perii capului, toţi sunt număraţi”.
Lăsa-ţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă.
Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.
Insă „tată si mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns.
Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei.
Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.
Câtă vreme nu Il cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii.
Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră.
Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos?
Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea si nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.
Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.
Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.
Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.
Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie – şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.
Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi du-le ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.
Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri.
Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).
Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu.
Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou – îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.
Si tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.
Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos.
Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.
Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu intru lume” (Galateni 6, 14).
Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).
Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie.
Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22).
Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri – ca să vină după Hristos.
„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.
Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă
.
Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.
Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate timpurile: „Şi oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnica”.
Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos?
Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!
Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17).
Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos?
Nu se află si în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti?
Lăsându-şi casele si ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor?
Renunţând la puţin – încă de la începutul lucrării lor apostolice– au primit, cu toţii, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34).
Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup.
Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
In înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi si surori, tată, mamă si soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.
Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul.
Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi – Duminica tuturor Sfinţilor.
Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotştiitorul.
Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare.
Prin ei străluceşte Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).
Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi.
Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).
Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii si de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori si învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se si pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.
Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întransii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură.
Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.
Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă.
Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu.
Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).
Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină.
Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută si nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.
Sf Nicolae Velimirovici
CategoriiFără categorie
