„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire.

 Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”.

 Deosebire este , într-adevăr, intre aceste doua istorisiri, dar contradicţie nu. Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneşte de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş, iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti unul printr-altul. 

Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile ar fi fost la toţi Evangheliştii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul.

 De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelişti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare

Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea şi mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre în casa mea? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos şi nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. 

Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer. Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului.

 Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor. Îndeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…” Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.” Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutaşului si, în urmă, sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutaşul a trebuit, desigur, să-I spună şi el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !” Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”. Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra. „Dar sutaşul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”.

 Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit. Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mândru cum era, şi-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capsicum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”