Viaţa creştină nu e viaţa firii2 min read

Adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu.
 Acum se pune întrebarea – cum se poate aprinde acest foc?
Cine îl pricinuieşte?
 O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere. Viaţa creştină nu e viaţa firii.
Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu.
 Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi.

 

Focul râvnei ce arde cu putere – acesta este harul Domnului.
Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de
mistuitoare, pe atât de neostoită.
Unii s-ar putea întreba: oare chiar e nevoie de lucrarea aceasta a harului? Chiar nu putem noi înşine să facem fapte bune? La urma urmei şi noi am făcut cutare sau cutare faptă bună, iar dacă mai avem zile vom mai face.
Puţini sunt, probabil, cei care să nu-şi pună această întrebare. Alţii spun că de la noi înşine nu putem face nimic bun. Numai că problema în cauză nu e doar a faptelor bune, ci e aceea a reînvierii întregii noastre vieţi, a dobândirii unei noi vieţi, este problema vieţii în deplinătatea ei – a unei vieţi care să ne
poată duce la mântuire.
La drept vorbind, nu e de loc greu a face vreun lucru cu adevărat bun, cum făceau şi păgânii de altfel. Să vedem însă şi noi pe cineva care să se hotărască de bunăvoie a face totdeauna numai binele şi care să şi le rânduiască pe toate aşa cum stă scris în cuvântul lui Dumnezeu – iar aceasta nu pentru o lună sau un an, ci pentru o viaţă întreagă – şi care să îşi ia drept lege rămânerea fără de clintire întru această rânduială; iar apoi, când se va dovedi credincios cuvântului dat, nu are decât să se laude cu vârtutea lui.
 Până atunci însă e mai bine să ne ţinem gura. Cât de multe au fost şi sunt încă acele cazuri – hrănite din bizuirea pe sine – de începere şi încercare de împlinire a unei vieţi creştineşti!
 Şi toate au sfârşit şi continuă să sfârşească în nimic. Omul lucrează un pic la noua rânduială a vieţii
lui – apoi lasă totul baltă.
Şi cum ar putea fi altfel? Nu există putere. E propriu doar puterii veşnice a lui Dumnezeu să ne păstreze statornici în felul de a fi în mijlocul neîncetatelor valuri ale schimbărilor vremelnice.
Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.
Sf.Teofan Zavoratul
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments