PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI (A SAMARINENCEI)18 min de citit

Hristos a Înviat, iubiţi credincioşi!
Iată-ne ajunşi în Duminica a V-a după Paşti, zi-să şi a „samarinencei”, în care Sfinţii Părinţi au rânduit să citim la Liturghie Evanghelia de la Ioan 4, 5-42. În ciuda lungimii sale, să luăm aminte:
„În vremea aceea, Iisus a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: «Dă-Mi să beau!», căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
Femeia samarineancă I-a zis: «Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.»
Iisus i-a zis: «Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut să bei de la El şi ţi-ar fi dat apă vie».
Femeia i-a zis: «Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?»
Iisus a răspuns şi i-a zis: «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgă-toare spre viaţa veşnică».
Femeia a zis către El: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!»
Iisus i-a zis: «Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici».
Femeia a răspuns şi a zis: «N-am bărbat». Iisus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus».
Femeia i-a zis: «Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina».
Şi Iisus i-a zis: «Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I seînchine în duh şi în adevăr».
I-a zis femeia: «Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate».
Iisus i-a zis: «Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine…»
Dar atunci au sosit şi ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu ofemeie. Însă nimeni n-a zis: «Ce o întrebi?» Sau: «Ce vorbeşti cu ea?»
Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?»
Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.
Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: «Învăţătorule, mănâncă!» Iar El le-a zis: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi».
Ziceau deci ucenicii între ei: «Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?»
Iisus le-a zis: «Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul, Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor».
Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână cu ei. Şi au rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mult au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: «Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii».”

Iată ce concluzie extraordinară la această Evanghelie: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.
Ce ne strânge pe noi toţi laolaltă în jurul Evangheliei? Ce ne face să intrăm în biserică? Ce ne

face să ne bucurăm vestindu-L pe Hristos prin cântările noastre? Ce ne face să simţim că Hristos ne este aproape în tot ceea ce facem şi ce ne face să ne ru-găm Lui, oare, dacă nu aceste cuvinte minunate: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu ade-vărat Hristosul, Mântuitorul lumii”?

Dialogul de astăzi cu samarineanca al Mântuitorului ne pune pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că, în cele din urmă, fiecare dintre noi aşteaptă întâlnirea cu Dumnezeu.
Samarinenii sunt, în cărţile sfinte, de cele mai multe ori folosiţi ca exemple de oameni care se întorc către Dumnezeu. Şi aceasta de ce? Pentru că toţi făceau parte din acea societate de oameni nu tocmai înghiţiţi de iudei, popor care, să spunem cu un cuvânt mai dur, se amestecase cu alte popoare, lăsând la o parte Legea şi închinarea la Ierusalim, cum o şi subliniază femeia samarineancă, de altfel. Samarinenii erau un fel de proscrişi ai iudeilor.
Să ne închipuim Ţara Sfântă cam cum este situată România şi să presupunem că un maramureşean ar vrea să ajungă în Oltenia, iar Transilvania în sine ar fi Samaria, locul unde samarinenii se grupaseră pentru a constitui, nu neapărat un alt popor decât cel iudeu, ci un popor cu alte obiceiuri decât cel iudeu. Ei bine, în mod normal, maramureşeanul ar trebui să traverseze Transilvania pentru a ajunge la Râmnicu-Vâlcea, dar dacă în zona aceea el n-ar înghiţi transilvănenii, ar pleca maramureşeanul prin Moldova, şi prin Bucureşti, să ajungă în Oltenia.
Aşa făceau iudeii când ocoleau Samaria. O ocoleau la distanţe mari de tot, ca pe un pământ spurcat, ca pe un pământ pe care locuiau mai mult fiinţe satanice decât oamenii lui Dumnezeu,
Întâlnirea aceasta de astăzi răstoarnă un pic parcă ocheanul cu care iudeii priveau spre depărtările venirii lui Mesia. Hristos Domnul vine şi Se aşază la puţul lui Iacov, stând de vorbă cu o femeie. Ba, după ce că stă de vorbă cu o femeie, aceasta mai este şi samarineancă. Ba, după ce că este samarineancă, mai este şi desfrânată! Şi, după toate acestea, totuşi Domnul primeşte prin ea harul cel mare al bucuriei de a-i vedea pe oameni întorşi către El, către Cel care este cu adevărat Dumnezeu. Iată! Să luăm aminte la text şi să-l parcurgem încă o dată împreună!
Să spunem, aşadar, că Domnul este în misiune în Samaria, spre exemplu. De sete sau de oboseală, se opreşte la puţul lui Iacov, puţ săpat de acesta împreună cu fiii săi pentru a-şi sătura de apă animalele şi pentru a-şi astâmpăra setea el, dimpreună cu fiii săi. Era un loc istoric, era un loc la care evreii ţineau mult, dar, iată, un loc care prin geografia lui ţinea mai mult de Samaria.
 Şi samarinenii credeau în Vechiul Testament. Şi samarinenii aveau conştiinţa că ei ţin de poporul lui Israel. Dovada: „Ştiu că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni Acela ne va vesti nouă toate” – este concluzia femeii la capătul dialogului cu Mântuitorul.
Domnul îi vorbeşte despre lucruri înalte femeii, cu toată oboseala drumului şi cu toată însetarea. Cea căreia Hristos îi vorbeşte e una dintre femeile obişnuite ale Samariei. Nu e teoloagă, nu este un om care a trăit pe lângă Templu. Nu este o femeie citită, probabil, sau în nici un caz în ceea ce privea Legea, pentru că, ştiut este că femeile nu prea se atingeau de Tora, Neviim u ketuviim, adică de Carte, de Profeţi şi de celelalte cărţi ale Vechiului Testament.
Domnul îi cere apă, iar femeia se grăbeşte oarecum să-L ia peste picior, Domnul atrăgându-i atenţia că dacă ar şti cine este El cu adevărat, I-ar cere apă. „Tu ai fi cerut să bei de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.”
Femeia vine cu picioarele pe pământ. Hristos vorbeşte de apa vie, ea, lângă fântână, nu poate gândi decât la apa care-i stătea la picioare. Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” Cu alte cuvinte, Tu vorbeşti serios? Eşti sigur de ceea ce zici? Pentru că, iată: nai găleată, fântâna este extrem de adâncă şi, iată, în cele din urmă, găleata este în mâna mea, nu în mâna Ta. Dar vine şi întrebarea aceea deosebită, pentru că, probabil, femeia simţise în puterea cuvântului lui Hristos ceva deosebit: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”
A zis-o serios? A zis-o în glumă? Cert este că Domnul a luat-o în serios şi i-a răspuns cu seriozitate, pentru că îi zice: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.”
Ţineţi minte că lăsasem duminica trecută un vindecat lângă o altă apă. Iată-ne lângă o altă apă care vindecă, dacă cea dintâi era apa cea terapeutică în care aşteptam să intre îngerul tulburând apa, iată-ne, aşadar, acum în faţa apei celei vii, care izvorăşte din noi; apa cea vie pe care Domnul ne-o dăruieşte, murind şi înviind cu El în apa cea vie a Botezului.
Domnul ştia ce zice. Nu minţea. Şi nu minţea pentru că era Dumnezeu Care nu minte. Şi Domnul, pentru a-i dovedi că vorbeşte de lucruri mai înalte decât cele omeneşti, decât cele pământeşti, îi dă un semn femeii, un semn pe care femeia îl pricepe, pentru că Domnul îi porunceşte: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia a răspuns şi a zis: „N-am bărbat!” Şi iată textul care ne spune semnul pe care Domnul îl dă femeii: „Iisus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus».”
Ce semn i-a dat Domnul femeii? Îi spunea, probabil, ceva de mare intimitate, care ţine de viaţa ei de zi cu zi. Şi ţinea mai ales de un păcat pe care, fără îndoială, ea, păcătoasa, îl ştia, îl simţea că-i roade ca un vierme în conştiinţă. Dar cred că nici unul dintre contemporani nu-i spusese până atunci nimic în ceea ce priveşte păcatul său. Iată însă că Domnul îi spune lucrul acesta de extrem de adâncă intimitate, fără a o certa: „Vai ţie că ai avut cinci bărbaţi! Ce ai făcut, nefericito, desfrânato?” Nimic din cuvintele dure cu care, din păcate, unii cred că, mustrându-l pe păcătos, îi îndreaptă păcatul. Domnul îi dă semn şi îi dă semnul acesta de intimitate. Şi femeia pricepe.
Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc”.
Femeia începe să priceapă şi începe să priceapă că înaintea ei nu se afla un băutor de apă oarecare, ci un izvorâtor de apă, un izvorâtor de adâncă conştiinţă, că prin El toate lucrurile se vor face noi. Prima întrebare pe care femeia o pune, iată, nu este: De unde ştii Tu că am avut alţi bărbaţi? sau: Doamne, va curge vreodată apa asta în jos sau în sus? Nu vine cu chestiuni de snobism sau de speculaţie, ci întreabă ceva extrem de firesc: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina”.
Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pemuntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”.
Prin aceasta nu înseamnă că Domnul anulează orice formă, orice loc de închinare, ci arată că Ierusalimul va fi orice loc în care ne închinăm, că suntem în Ierusalim în orice clipă în Biserica slavei Sale, că acolo unde este Hristos este Ierusalimul, care s-a dilatat până la marginea pământului, că de fiecare dată închinarea noastră ne duce în Ieru-salim.
Unii interpretează lucrul acesta că n-ar mai fi nevoie de casă de rugăciune sau de templu sau de Biserică, doar de loc de adunare, dar mai cu seamă de Biserică, pentru că asta îi deranjează cel mai tare, şi spun: „Eu mă închin aşa, în colţul meu de cameră, mă descurc eu acolo în raportul meu cu Dumnezeu”.
E drept, nimeni nu spune că n-ar putea fi aşa, dar dacă nu eşti la izvorul cel de taină al Bisericii, de unde vei lua apă vie cu care să-ţi găseşti liniştea cu care în colţul camerei tale să te poţi adresa lui Dumnezeu? Pentru că, într-adevăr, „Duh este Domnul şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Dar de unde să afli adevărul, dacă nu din Biserică? De unde să ai duhul, dacă nu din Biserică? Pentru că Adevărul în Evanghelia propovăduită de Biserică îl găseşti, iar Duhul, Duhul cel Sfânt, Duhul cel lucrator prin Adevăr, nu-L poa-te găsi altundeva omul decât în Sfintele Taine, în minunata taină a Bisericii.
Femeia dă o mărturie pe care nici apostolii n-o dau: „Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”. Mărturisea că Îl aşteaptă pe Hristos.
Erau două lucruri comune pe care evreii, iată iudeii în sine, nu voiau să le recunoască samarinenilor: şi samarinenii aveau puţul lui Iacov, aveau Vechiul Testament; şi samarinenii aşteptau să vină Hristos. Aşadar, se aflau în drum spre Noul Testament. Hristos Se descoperă: Eu sunt Cel care voreşte cu tine: Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa. Eu sunt Cel care vorbeşte cu tine.
Domnul Se identifică şi ne spune nouă, până la sfârşitul veacurilor, că El este Hristosul lui Dumnezeu, Mesia, Unul, Domn şi Dumnezeu: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut.
Dar iarăşi umanul intervine în povestire, pentru că au venit ucenicii Lui şi „se mirau că vorbea cu o femeie”. V-am spus eu: femeia aceasta avea „două păcate” – şi am pus ghilimelele de rigoare – era şi samarineancă şi pe deasupra era şi femeie. Dar iată că Domnul a ales-o pe ea ca vestitoare a Lui în cetatea Samariei: Minunată lecţie pentru cei care cred că pot reduce vestirea Evangheliei numai la colţişoare din Evanghelie!
O femeie merge şi vesteşte că a dat de Mesia. Femeile merg şi vestesc că a înviat Hristos în ziua cea dintâi a săptămânii. Cine mai are curaj să-i spună femeii că este desfrânată sau că este păcătoasă? Ea merge şi le spune oamenilor din cetate ceea ce i-a spus din intimitatea ei Dumnezeul ce i Se înfăţişase la puţul lui Iacov.
Ucenicii, văzându-L pe Domnul că nu mănâncă, erau convinşi aproape că Lui I s-a adus de mâncare. Domnul răspunde: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”.
„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”
Holda cea mare a cetăţii din Samaria foşneşte deja la întâlnirea cu Secerătorul cel mare. Femeia dăduse foc duhovnicesc la toate casele oraşului la marginea căruia Se oprise Hristos. Ştia Domnul ce avea să mănânce. Avea să mănânce, în primul şi în primul rând, taina cea mare a Golgotei, avea să mănânce taina cea mare a mormântului, pentru a Se lăsa mai apoi mâncat de fiecare dintre noi, Trup şi Sânge spre mântuirea sufletelor noastre.
E minunat aspectul acesta, pentru că, de obicei, zicem că ne-am dus şi ne-am împărtăşit de Hristos, L-am mâncat pe Hristos, dar nu noi ne împărtăşim, ci Hristos din noi Se împărtăşeşte, nu noi Îl mâncăm pe Hristos, ci Hristos ne mănâncă, la modul cel duhovnicesc, pe noi.
Prin împărtăşirea cu Hristos toţi intrăm în Hristos. Devenim purtători de Dumnezeu: teofori, hristofori. Iată, aşadar, ca mărturie din urmă şi a cetăţii noastre, a Sibiului, să-i spunem, sau a altei cetăţi: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim. Câţi dintre noi n-am auzit şi nu vrem să ştim? Câţi dintre noi ştim fără să fi auzit ce se cuvine să auzim? Câţi dintre noi credem în ceea ce ştim? Sau câţi dintre noi credem în ceea ce auzim? Credem, auzim şi ştim.
„Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” spunem într-o rugăciune dinaintea Împărtăşaniei.
Duminica de astăzi este lecţia femeii desconsiderate care, primindu-L pe Dumnezeu, lăsându-se cu-răţită de prezenţa Lui, identifică pe Domnul, ştie că este Hristos, Mântuitorul lumii: nu al unui munte, nu al unui Ierusalim, ci al Ierusalimului întreg, ca-re, prin prezenţa lui Hristos, este lumea întreagă.
Să facă Dumnezeu ca, închinându-ne în duh şin adevăr în Ierusalimul cel pământesc al Bisericii, să ne împărtăşim mai cu adevărat de apa cea vie care este întru noi, pentru că este Împărăţia cerurilor cea din noi; şi să spunem şi noi laolaltă cu cetăţenii cetăţii de astăzi: Credem nu numai pentru vorbele pe care le-am auzit, ci şi fiindcă noi înşine am simţit că Domnul este cu noi. Amin.
 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,

din ”Cântare de biruinţă cântând”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments