„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei”.
Sunt oameni asemenea nouă, crescuţi în familii creştineşti, care a trebuit să-şi păstreze fecioria până în momentul căsătoriei şi mai apoi, cei care au ales celibatul, şi-o păstrează pe viaţă, sunt oameni care din drag de Dumnezeu, şi bine ar fi să fie aşa mereu, din drag de Dumnezeu şi de slujire, din drag de Biserică, au îngăduit ca pe lângă crucea vieţii lor, să-L roage pe Domnul să poarte şi crucile altora.
Nu pregătirea îl face pe om preot. Se înşală amarnic cei care cred că dacă termină cineva un seminar sau termină o facultate de teologie a ajuns „popă”. N-a ajuns „popă”. El a ajuns un licenţiat în Teologie. Preot te face numai harul Duhului Sfânt, Care Se pogoară în cadrul Sfintei Liturghii, prin invocarea arhiereului, cel care este, la rândul său, hirotonit de alţi arhierei. Şi prin această hirotonie, ce vine de la cuvântul grecesc „hiereus”, preotul creştin ia parte într-un mod deosebit, mai activ, la sacerdoţiul Bise-ricii, la preoţia lui Hristos.
Dacă episcopul ţine oarecum rolul pe care-l de-ţine Moise în Vechiul Testament, faţă de poporul ales al lui Israel, care înainta prin pustie spre pă-mântul făgăduit, preoţii sunt întrucâtva ca cei şaptezeci şi doi de bătrâni ai poporului, „că Mă voi pogorî acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua din duhul care este peste tine şi voi pune peste ei, ca să ducă ei cu tine sarcina poporului, şi să nu o duci numai tu singur” ne spune cartea Numeri 11, 17.
Sub această supraveghere unificatoare a episcopului, preoţii îndeplinesc în jurul lui
funcţiuni aproape asemănătoare cu funcţiunile episcopului, dar la un nivel unde pot avea un contact personal cu fiecare credincios. Pot duce Cuvântul lui Dumnezeu şi prezenţa mângâietoare, iertătoare şi vindecătoare a Duhului lui Dumnezeu, fiecăreia dintre oile pe care Dumnezeu li le rânduieşte.
Preotul le iubeşte precum Domnul le-a iubit, şi asemănarea cea mai minunată a preoţiei este dată într-o imagine pe care o creează proorocul Iezechiel: „Pe oile cele slabe nu le‑aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi ele, neavând păstor, s-au risipit şi, risipindu-se, au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului”.
Să nu fie aşa! Preoţia ţine de secerişul cel mult, cu lucrători puţini.
Domnul Însuşi le spune Apostolilor: „Rugaţi deci pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său”, în Matei, capitolul 9.
Şi preoţii sunt aceşti lucrători chemaţi să secere holdele cele albe ale credincioşilor, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce chemare le face Dumnezeu preoţilor? Să luăm aminte! La Evanghelia de la Matei 11, 28-30, se spune: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”.
„Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem şi Noi”.
Când este rostită această rugăciune?
Fără îndoială că vă aduceţi aminte că este rugăciunea cea arhierească rostită de Domnul în Grădina Ghetsimani, în sudoarea aceea, şi ne face pe toţi să ne cutremurăm.
Şi Domnul o face înainte de moartea Sa, ştiind sigur că se vor împrăştia oile după ce va fi bătut păstorul, dar că se vor aduna mai apoi, ca o inimă vie în Trupul cel tainic al Bisericii, şi că inima aceasta cea vie va trimite sânge în tot corpul Bisericii, până la sfârşitul veacurilor.
Aşa este cu preoţii de astăzi, cei care cu adevărat şi-au asumat misiunea de preot.
Sunt mulţi dezamăgiţi de preoţi astăzi. Şi mulţi preoţi sunt dezamăgiţi de colegii lor preoţi, care încalcă jurământul cel sfânt dinaintea Altarului, de a-L vesti numai pe Dumnezeu, de a face totul numai pentru Dumnezeu, de a lucra numai în ogorul lui Dumnezeu.
Vai celui ce încălcă jurământul!
Dar luaţi aminte! Toţi suntem Biserică! Preotul pe toţi ne cheamă spre mântuire în numele lui Iisus Hristos, nu în numele său particular. Preotul tuturor le oferă binecuvântarea lui Dumnezeu nu în numele său, ci în numele lui Dumnezeu, Care dă binecuvântarea.
Preotul frânge Pâine nu cu puterea sa, ci cu puterea lui Dumnezeu din el. Preotul cuvântează nu cu puterea sa, ci cu puterea cea multă a lui Dumnezeu.
Fără îndoială că parcă este mai mult ca niciodată actuală rugăciunea Domnului către Tatăl Ceresc, când spune: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păstram în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie depli-nă bucuria Mea în ei”.
Care este bucuria preotului, în cele din urmă? Pentru că dacă stai şi priveşti la activitatea lui de zi cu zi, este ca unul ce se înconvoaie sub jugul lui Dumnezeu, al purtării Sfintelor Taine, al umblării printre cei bolnavi, printre cei pe care nu-i mai bagă nimeni în seamă.
Dar greutatea lui nu este greutate, pentru că jugul nu este jugul său, ci este jugul lui Hristos; şi câtă vreme în numele lui Hristos a primit preoţia, nu în numele unor interese obscure şi înguste, cu adevărat jugul este uşor şi bucuria lui Hristos preotul o are deplin în el.
Iată-ne, aşadar, între Înălţarea de-a dreapta Tatălui şi Pogorârea Duhului Sfânt, strânşi laolaltă în Ierusalim, pentru ca Domnul să ne pogoare Duh Sfânt, prin preoţii noştri, peste noi, fiecare dintre noi în parte.
Domnul ne va aştepta pe fiecare, de fiecare dată, în prezenţa preotului, spre Spovedanie; ne va aştepta spre a primi Împărtăşania; ne va binecuvânta naşterile din familie, ne va întări tristeţile din înmormântările din familie.
Şi câtă vreme preotul este preot în numele lui Hristos, şi poartă harul demnităţii acesteia preoţeşti, bine ne este nouă să ne bucurăm împreună cu el de bucuria cea deplină în Hristos.
Pr.Constantin Necula-”Cântare de biruinţă cântând”
CategoriiFără categorie