„Nu se pricepe nici-o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea dumnezeiască; pentru că tu creştinilor eşti ocrotitoare, pe tine te mărim!” (Irmosul Cântării a 9-a a Canonului întâi de la sfânta şi dumnezeiasca arătare a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos).
Şi, de fapt, ce laudă putem aduce după vrednicie cu buzele noastre slabe şi păcătoase Celei mai cinstite decât toate făpturile, mai mărite decât îngerii şi Arhanghelii, Preabinecuvântatei Fecioare Maria, care s-a învrednicit a fi Maica Dumnezeului celui Preaînalt – Ocrotitoarea neamului creştinesc?
Totuşi, pentru a fi creştini vrednici, trebuie totdeauna să o lăudăm (şi să fim totodată ascultători faţă de voia lui Dumnezeu!) pe Pricinuitoarea mântuirii noastre, având în vedere iubirea ei faţă de noi.
Preasfânta Fecioară Maria este şi se numeşte Maica lui Dumnezeu şi Maica tuturor creştinilor. Ea este Maica lui Dumnezeu, pentru că din ea S-a născut în chip firesc Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi este Maica tuturor creştinilor datorită harului înfierii. Căci, dacă Domnul nostru Iisus Hristos i-a numit pe toţi cei ce cred în El fraţii Săi (Matei 12, 49-50; Luca 8, 21) şi, dacă El Se află printre credincioşi ca Cel dintâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29), noi suntem, prin urmare, fiii Născătoarei de Dumnezeu.
Ca Maică a lui Dumnezeu, după vrednicia de mamă, ea trebuie să aibă la Dumnezeu acel har şi acea cinste pe care se cuvine a le avea o mamă faţă de fiul ei; pe de altă parte, ca Maică a creştinilor, în virtutea iubirii de mamă, ea trebuie să le arate creştinilor aceeaşi milă pe care o mamă trebuie să o arate copiilor ei. Însă harul, pe care îl are Preasfânta Fecioară de la Dumnezeu, trebuie să corespundă vredniciei Maicii lui Dumnezeu, iar această vrednicie este nemărginită; prin urmare şi harul, pe care ea îl primeşte, este nemărginit.
La fel şi mila, pe care ea o arată creştinilor, trebuie să corespundă iubirii unei mame faţă de copiii
ei, iar această iubire este, de asemenea, nemărginită.
Punând faţă în faţă harul nemărginit pe care îl primeşte ca Maică a lui Dumnezeu de la Dumnezeu şi iubirea şi mila nemărginită pe care ea, ca Maică a creştinilor, le arată acestora, trebuie să recunoaştem că Preasfânta Fecioară Maria este un adânc nemăsurat de puteri şi daruri binecuvântate.
Şi, într-adevăr, Biserica după vrednicie o laudă şi o preamăreşte pe Preacurata Fecioară prin multe cântări şi laude duhovniceşti, alcătuite în cinstea ei, ştiind că alt ajutor, atât de grabnic şi credincios, după Dumnezeu, la nimeni nu mai găsim.
Ca Maică a lui Dumnezeu, ea are mai mult decât toţi sfinţii şi toţi îngerii îndrăznire la Fiul şi Dumnezeul ei, iar ca Maică a creştinilor, mai mult decât sfinţii şi îngerii ne arată nouă, fiilor ei, binefaceri. De aceea, Sfânta Biserică, numind-o pe Maica Domnului, Ocrotitoarea şi Mijlocitoarea noastră înaintea Fiului ei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ne porunceşte să alergăm în chip deosebit în rugăciune la Preasfânta Fecioară.
Dar, poate va întreba cineva: Pentru ce trebuie să alergăm la mijlocirea ei când Hristos Mântuitorul nostru ne-a răscumpărat din păcat şi primeşte El Însuşi rugăciunile noastre în chip nemijlocit?
Da, într-adevăr, noi, credincioşii, avem îndrăznire către Domnul, dar numai în cazul în care conştiinţa noastră nu este împovărată de păcate, când inima noastră nu ne osândeşte (1 Ioan 3, 21). Dar cine se poate lăuda că are inima curată?
Cine nu îşi dă seama că nu numai după botez, dar şi după multe spovedanii, foarte adesea L-a mâniat şi Îl mânie pe Răscumpărătorul său prin încălcarea poruncilor Lui?
Greşim în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare clipă; să spună aceasta conştiinţa fiecăruia. Vai nouă! Cu cât de multe şi felurite păcate s-a întinat viaţa noastră şi se înfăţişează ca un şir neîntrerupt de fărădelegi dintre cele mai grele!
Câtă necurăţie este în gândurile noastre, câte vorbe ruşinoase sunt pe limba noastră! Câtă viclenie vede în faptele noastre Fiul lui Dumnezeu! Vede şi rabdă, pentru că este îndelung-răbdător.
Dar, atât timp cât noi, nepricepuţii, vom rămâne nepocăiţi, neîndreptaţi, şi vom stărui în răutatea noastră, prin nerecunoştinţa noastră Îl vom mânia pe El şi vom stârni mânia Lui cea dreaptă asupra noastră.
Şi atunci El nu ne va mai răbda ci, fiind gata să ne pedepsească, ne va ameninţa cu chinul veşnic şi cu durerea, cu moartea trupească şi cu alte nenorociri. Sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit şi în el a gătit unelte de moarte (Psalmii 7, 12-13). Unde, dar, vom fugi noi, păcătoşii şi nenorociţii, de la dreapta mânie a Fiului lui Dumnezeu?
Altă scăpare nu avem decât să ne pocăim şi să cădem la picioarele Dumnezeului nostru, Celui iubitor de oameni. Dar, pentru că am încălcat poruncile Mântuitorului nostru, ne pierdem îndrăznirea către El, şi după păcatele noastre nu îndrăznim să strigăm la Dumnezeu, ci avem nevoie de mijlocire înaintea Lui. Iar această mijlocire o găsim în persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Noi cerem ocrotirea ei şi ea Îl înduplecă spre noi pe Fiul ei prin mijlocirea ei, ce este mai puternică decât mijlocirea tuturor sfinţilor şi a tuturor îngerilor pentru că ea, ca Maică a lui Dumnezeu, este mai presus decât toţi sfinţii, ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.
Şi, când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Îl roagă pentru cineva pe Fiul ei şi Dumnezeu, Domnul nu îi lasă cererea fără răspuns. Cu dragoste mijloceşte ca înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei ce cred în El, când ei hotărăsc să renunţe la fărădelegile lor, şi să fie creştini adevăraţi şi râvnitori. Spunem cu dragoste, pentru că ea este din neamul nostru; ea ştie neputinţele noastre, ispitele noastre, şi cât de greu este să luptăm cu ele fără ajutor de sus.
Preasfânta Fecioară îi iubeşte pe creştini cu iubire de Maică şi, de aceea, este cu neputinţă să nu-i ajute pe cei ce, chiar dacă din neputinţă greşesc, totuşi se căiesc şi doresc să se mântuiască, în pofida tuturor piedicilor întâlnite pe calea mântuirii. Iar aceste piedici le ştie oricine a început să trăiască creştineşte, cu dorinţa de a dobândi fericirea veşnică sau Împărăţia Cerurilor, cea gătită drepţilor.
Însă îl purtăm mereu cu noi pe vrăjmaşul vieţii creştineşti – trupul, care luptă împotriva duhului şi ne trage spre pământ. Iar în afara noastră – avem lumea păcătoasă cu nenumăratele ei sminteli şi pe cel mai rău potrivnic al mântuirii noastre – diavolul, care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).
Asupra celor ce se îngrijesc puţin de mântuirea lor, puţin năvăleşte şi el cu ispitele lui, însă cei ce doresc a dobândi desăvârşirea în viaţa creştinească, se află în neîncetată luptă cu el, cu cursele lui viclene, care sunt fără de număr.
Şi unde, dar, să aflăm puteri pentru izbânda în lupta cu piedicile arătate? – în harul lui Dumnezeu şi în rugăciunile către Maica Domnului. „Că de nu ai fi stătut Tu înainte rugându-Te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi?”.
Arhimandrit Chiril Pavlov
CategoriiFără categorie
