„Tabere adverse” Spovedanie si Impartasanie

Discuţiile pe marginea legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică se poartă   şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie cam tot ce s-a scris referitor la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat asupra acestui subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi.

După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici, pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regulamărturisirii laicilor înainte de fiecare împărtăşire.

De multe ori, mărturisirea este făcută în mare grabă sau formal, transformându-se, în cel mai bun caz, într-o simplă binecuvântare pentru împărtăşire.

Preoţii sinceri şi conştienţi, pe bună dreptate, ridică această întrebare, mai ales că ei înşişi nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, iar „ipocrizia dublului standard” nu poate continua la nesfârşit.

 Aşa cum spun Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Nicodim Aghioritul, regulile privind pregătirea pentru împărtăşire (post, rugăciune, spovedanie – dacă este cazul) trebuie să fie identice atât în cazul clericilor, cât şi al credincioşilor. Clericii nu au și nu pot avea niciun fel de privilegii la primirea împărtăşirii, ci numai obligaţii suplimentare legate de învăţare şi slujire. Sper că acest lucru va fi înţeles mai bine din abordarea istorico-liturgică şi duhovnicească pe care ne-am propus să o facem în cele ce urmează.

1. Din punct de vedere istoric, putem spune că practica mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este de origine apostolică (sec. I) şi ea a existat dintotdeauna în Biserică, numai că în decursul timpului această practică a avut înţelesuri şi forme diferite. Mărturiile istorice din primele trei-patru secole sunt lacunare şi confuze, dar deja din sec. IV-V atestăm existenţa a două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care mai târziu
„au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei de astăzi. Mai exact:

a) Exista o mărturisire care se făcea doar în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte păcate considerate „mari” sau „de moarte” (I Ioan 5, 16). O astfel de mărturisire era acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă, iar creştinii care-şi luau în serios viaţa de după Botez, deşi se împărtăşeau la fiecare Liturghie duminicală sau chiar zilnică, practic nu se mărturiseau niciodată.

 Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta

. În urma mărturisirii, episcopul sau chiar sinoadele locale (cf. Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până chiar la 15-20 de ani).

 În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la împărtăşire putea fi scurtat sau prelungit.
Primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie, fără rugăciuni sau formule speciale de dezlegare, iar în unele tradiţii locale – prin punerea mâinilor episcopului sau prin ungerea cu untdelemn sfinţit.

b) Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc („stareţ/gheronda”), de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească. Această mărturisire nu viza păcatele mari, care ar fi implicat oprirea de la împărtăşire, şi care țineau de competenţa episcopului locului.

Conform izvoarelor istorico-liturgice, niciuna din cele două practici de mărturisire nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Mai mult decât atât, abia în sec. XII, mai întâi în Apus, apoi şi în Răsărit, s-a răspândit ideea că mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului ar fi singura formă de pocăinţă şi că păcatele nedezlegate de episcop/preot nu se iartă. Ambele idei sunt greşite şi periculoase, şi ele au constituit cauza principală a „fuziunii” celor două tipuri de mărturisire, care erau practicate nu doar de monahi, ci şi de oamenii din lume.
 Suprapunerea celor două tipuri de mărturisire au denaturat sensul fiecăreia dintre ele, iar efectul nu a fost totdeauna pozitiv.

2. În primele trei secole, admiterea la Botez se făcea după o catehizare îndelungată, iar candidaţii trebuiau să dea dovada unei vieţi curate încă înainte de Botez. Era inadmisibil ca un creştin botezat să mai săvârşească păcate grave (I Ioan 3, 9; 5, 18; Evrei 6, 4-6), iar dacă se întâmpla ca cineva dintre ei să săvârşească vreun păcat grav, acesta era excomunicat din comunitatea euharistică (I Cor. 5, 1-5), iar după un timp, dacă aducea dovada pocăinţei, era iarăşi primit (II Cor. 2, 3-11).

 Acest lucru nu înseamnă că primii creştini nu au aveau conştiinţa păcătoşeniei, ba din contră (I Ioan 1, 8-10), numai că pocăinţa pentru păcate era văzută ca un proces continuu, care are o etapă radicală înainte de Botez, apoi devine o lucrare duhovnicească permanentă pentru restul vieţii.

 Un accent deosebit se punea pe „cercetarea conştiinţei” (I Cor. 11, 28), iar păcatele mici pe care le făcea fiecare „le mărturiseau unii altora” şi „se rugau unii pentru alţii” (Iacov 5, 16; I Ioan 5, 16-17). Bineînţeles, cel mai mare accent se punea pe pocăinţa zilnică adusă înaintea lui Dumnezeu, în special înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine (cf. Didahia 4, 14), iar iertarea pentru acele păcate se dădea prin însăşi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, care este „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.

 Dacă aţi observat, în această scurtă descriere am folosit verbe la trecut nu pentru că cele expuse n-ar mai fi valabile, ci pentru că înţelesul de odinioară a fost în mare parte pierdut şi cu greu mai poate fi recuperat.

După Edictul de la Milan (anul 313), în sânul Bisericii au început să fie primiţi toţi doritorii, deşi viaţa multora nu corespundea Evangheliei. Şi chiar dacă pregătirea pentru Botez continua să fie făcută cu multă acrivie, numărul creştinilor care săvârşeau păcate opritoare de împărtăşanie era tot mai mare, iar Biserica s-a văzut nevoită să dea diferite canoane care să reglementeze disciplina penitenţială. 

Dar chiar şi în această situaţie, mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului nu era o condiţie necesară împărtăşirii, ci fiecare mergea la mărturisire după cum îi dicta conştiinţa. Sf. Ioan Gură de Aur, supranumit şi „dascălul pocăinţei”, deseori face apel la cercetarea conştiinţei şi pocăinţa sinceră pentru păcate, dar rareori când prin aceasta el are în vedere mărturisirea păcatelor la preot şi este foarte probabil ca însuşi Sf. Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare să nu se fi mărturisit niciodată (în înţelesul de atunci).

 Aceasta ar fi însemnat că au avut impedimente la slujirea clericală, dar vieţile lor afirmă contrariul, mai ales că toţi marii ierarhi din acele vremuri au fost botezaţi la maturitate şi în deplină cunoştinţă faţă de chemarea creştină căreia i-au fost fideli.

Din păcate, prin secolul al VI-lea, dar mai ales după perioada iconoclastă, condiţiile pentru Botez aproape că au dispărut, iar acest lucru a dus la introducerea unor condiţii (iniţial inexistente) pentru primirea împărtăşirii. Odată cu aceasta, a scăzut drastic şi frecvenţa împărtăşirii euharistice. 

Dacă în primele secole era inadmisibil ca cineva să participe la Liturghie fără să se împărtăşească(!), după secolul al VI-lea Liturghia este văzută tot mai des ca o înfăţişare de simboluri şi imagini mistice, care te pot înălţa duhovniceşte şi fără împărtăşirea euharistică.

 Odată cu introducerea pomenirilor nominale la Proscomidie (sec. XI-XII) şi dezvoltarea unor idei greşite despre „spălarea păcatelor” celor pomeniţi, esenţa Liturghiei a fost şi mai mult diluată, mai ales că pentru a fi pomenit la Liturghie nu era nevoie nici să posteşti şi nici să te spovedeşti, pe când pentru împărtăşire deja se cereau ambele şi încă multe altele.


În Sfântul Munte, de exemplu, există mai multe mănăstiri în care „mărturisirea sacramentală” se practică doar de 2 sau 4 ori pe an, iar călugării se împărtăşesc de la 2 la 7 ori pe săptămână. 

Dacă fraţii au nevoie de anumite sfaturi de la stareţ sau vor să-şi mărturisească anumite gânduri, o pot face chiar şi în fiecare zi, dar aceasta nu mai este mărturisire sacramentală, ci o simplă discuţie duhovnicească sau, dacă e cazul, una pur omenească.
Nici mărturisirea sacramentală şi nici discuţiile duhovniceşti nu au loc în timpul slujbelor şi nici măcar în biserică.
Stareţul şi fiul duhovnicesc stau de vorbă aşezaţi pe scaun, iar în cazul mărturisirii sacramentale, abia la sfârşit, stareţul ia epitrahilul şi-i citeşte rugăciunile cuvenite.
Totul este foarte simplu şi personal; iar în mănăstirile de maici (dintre care multe sunt metoace ale mănăstirilor athonite), mărturisirea gândurilor se face în faţa maicii stareţe şi doar în cazul păcatelor mai grave stareţa poate trimite sora la preotul duhovnic pentru a i se citi şi rugăciunile necesare.

Unii se pot întreba: Dar ce fel de „Taină a Mărturisirii” este aceasta?

Trebuie neapărat să amintim că în primul mileniu creştin noţiunea de „taină sacramentală” era atribuită doar Botezului şi Euharistiei (iar toate celelalte „ierurgii” erau legate şi pecetluite de Euharistie; cf. Dionisie Areopagitul).

Abia scolastica apuseană, apoi şi teologia ortodoxă (abia în sec. XIII-XIV), include în rândul „tainelor” şi pocăinţa/mărturisirea; iar prin „taina mărturisirii” nu trebuie să înţelegem „secretul mărturisirii”, care e cu totul altceva.

Prin urmare, mărturisirea poate fi numită „taină” doar în sensul larg al termenului (aşa cum este şi sfinţirea apei, de exemplu), însă la modul concret ea precede toate „tainele” şi tocmai de aceea rânduiala ei nu se începe cu „Binecuvântată este Împărăţia…”, iar unele rânduieli prescriu săvârşirea ei în pridvorul bisericii sau în încăperi speciale, nu în biserică şi categoric nu în timpul Liturghiei. 
Dacă penitentul nu are păcate mari, mărturisirea poate fi o simplă discuţie duhovnicească, într-o atmosferă „extra-liturgică”, iar de mărturisirea sacramentală (cu rugăciuni şi dezlegări) au nevoie doar cei care prin păcate grave s-au rupt de Biserică şi doresc împăcarea cu Hristos şi Biserica.

3. Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică a Bisericii noastre pun un mare accent pe creşterea noastră spirituală, lucru posibil doar printr-o maturizare a conştiinţei duhovniceşti.

Bineînţeles, mărturisirea mai deasă ajută la acest lucru, dar numai pe cei din „clasa de mijloc”.

 Cei care vin ocazional la Biserică nu înţeleg de ce ar trebui să se mărturisească mai des sau chiar se sperie de aşa ceva, iar pe cei care sunt cât de cât înaintaţi în trăirea duhovnicească acest lucru îi oboseşte sau le încetineşte avântul lor firesc.

Mărturisirea nu trebuie să fie percepută ca o posibilitate de a primi iertare pentru păcate pe care nici nu le înţelegi sau nu lupţi în niciun fel pentru a scăpa de ele.
O astfel de mărturisire devine în scurt timp un formalism amăgitor!

Practica duhovnicească arată că o persoană care se împărtăşeşte câteva săptămâni la rând cu o singură spovedanie este mai atentă la viaţa sa duhovnicească decât cea care este chemată să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire.
Cei din prima categorie vor creşte şi vor spori duhovniceşte, înţelegând corect sensurile împărtăşirii şi spovedaniei, pe când cei din a doua categorie vor percepe spovedania doar ca un ghişeu în care se dau (sau chiar se vând!) bilete pentru împărtăşire.
Aşa se întâmplă de cele mai multe ori, deşi pot exista şi multe excepţii.

Creştinii noştri trebuie să înţeleagă că pocăinţa nu se reduce la mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării.
Orice rugăciune şi trăire duhovnicească este pocăinţă. Aceasta nu exclude mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului, ci o completează şi o desăvârşeşte.
Putem spune că pocăinţa este „un exerciţiu terapeutic permanent”, iar mărturisirea este „o operaţie chirurgicală”. Noi însă am ajuns să-i operăm pe oameni la tot pasul, ţinându-i într-o anestezie continuă, dar nu-i mai învăţăm cum să trăiască sănătos. Sf. Apostol Pavel îndeamnă ca înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine „să se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar” (I Corinteni 11, 28).

 Aici se are în vedere o cercetare a propriei conştiinţe, care trebuie educată în aşa fel încât omul să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască pentru ele, iar dacă păcatele sale constituie impedimente canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se mărturisească şi să-şi asume epitimia rânduită până la reintegrarea în comunitatea euharistică a Bisericii de care s-a rupt prin păcat.

Cred că în decursul vieţii omul poate avea doar câteva spovedanii care să fie adevărate întoarceri de la păcat sau „înnoiri ale Botezului”, iar unii nu ajung să experimenteze niciodată o astfel de întoarcere, chiar dacă se spovedesc relativ des.

 Orice s-ar spune, o spovedanie făcută în fiecare săptămână sau chiar şi în fiecare lună nu poate avea intensitatea pocăinţei adevărate şi „râurile de lacrimi” despre care vorbesc Sfinţii Părinţi cu referire la pocăinţă. Deci suntem nevoiţi să recunoaştem că nu toate spovedaniile sunt spovedanii în sensul deplin al cuvântului, iar spovedania şi pocăinţa sunt noţiuni care se intersectează, dar nu sunt identice.

Pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine trebuie să avem o permanentă stare de pocăinţă şi o zdrobire a inimii, fără de care nu putem să ne apropiem de Potirul euharistic.

Dar aceasta nu înseamnă că de fiecare dată trebuie să mergem să ne mărturisim, dacă conştiinţa noastră nu ne îndeamnă la aceasta. Iar dacă simţim nevoia mărturisirii şi acest lucru este posibil de făcut, atunci trebuie să-l facem neapărat: fără grabă, fără stereotipuri, fără a transforma mărturisirea în „şedinţe la psiholog”, fără a discuta probleme care ar putea fi discutate în afara mărturisirii şi, bineînţeles, fără a obosi preotul în mod exagerat.

 Există persoane (în special femei) care, dacă ar fi posibil, ar sta la mărturisire şi câte o oră în fiecare zi, ajungând la înşelări periculoase. 

Dar o astfel de abordare nu este una duhovnicească, ci una sentimentală, iar uneori chiar drăcească. Se pare că diavolului îi este mai interesant atunci când îţi dă impresia că tu faci ceva bun decât atunci când nu te lasă să faci nimic. 

De aceea, mai ales preoţii tineri trebuie să fie atenţi la mărturisirile îndelungate şi detaliate, dar să se păzească şi de formalismul dezlegărilor pe bandă rulantă, care numai spovedanii nu sunt.

Fenomenul spovedaniilor formale se observă mai ales în oraşe şi în unele mănăstiri, unde practica mărturisirii, mai ales în posturi, trebuie revizuită urgent şi radical.

Altfel, îndrăznesc să spun că multe din spovedaniile care se fac pur şi simplu nu sunt valabile.

Iar nevalabilitatea lor se vede şi din faptul că cei mai mulţi (ne)credincioşi, care vin o dată pe an pentru a se spovedi şi împărtăşi, imediat după aceasta continuă să ducă un mod de viaţă păcătos şi străin de Evanghelie.

Preoţii consideră că, fiind mai îngăduitori cu astfel de oameni, îi câştigă, dar de fapt se amăgesc, pentru că ei tot în afara Bisericii rămân, iar împărtăşirea, chiar şi după rugăciunea de dezlegare, s-a făcut cu nevrednicie.

Dumnezeu poate să ierte şi pe ucigaşul, şi pe curvarul care aduc pocăinţă sinceră şi-şi schimbă viaţa, dar a dezlega şi a da Trupul și Sângele Domnului tuturor beţivilor şi curvarilor care apar o dată pe an la Biserică, iar în zilele imediat următoare continuă viaţa lor pătimaşă, e un lucru periculos şi fără urmări pozitive. Nu vorbim aici de excepţii…

4. În concluzie, la această primă parte, aş dori să punctez câteva idei practice, pe care nu le impun, ci doar le propun spre discuţii:

a) Din cauza lipsei de cateheză în Biserică, deseori oamenii trăiesc în păcate deosebit de grave, pe care le consideră o normalitate. Mă refer aici în special la concubinaj, dar şi la alte păcate trupeşti devenite la modă. De aceea, pentru cineva care vine să se împărtăşească o dată sau de 3-4 ori pe an, mărturisirea înainte de fiecare împărtăşire este obligatorie, mai ales dacă preotul nu cunoaşte viaţa acelei persoane. De fapt, mărturisirea înainte de fiecare împărtăşire a apărut anume în acest context, când oamenii au început să se împărtăşească doar de câteva ori pe an.

b) Apare întrebarea dacă trebuie sau nu să dăm împărtăşania celor care deja mulţi ani la rând se împărtăşesc o singură dată pe an, ca un obicei, neavând dorinţa sinceră de a fi mădulare vii ale Bisericii. De ce să-i amăgim pe aceşti oameni şi să ne amăgim şi pe noi înşine? 

Minimul euharistic fixat de Biserică este împărtăşirea o dată la trei duminici (Canonul 80 Trulan), nu o dată pe an. Celor care se împărtăşeau o dată pe an eu le-am dat voie să se împărtăşească numai dacă acceptau condiţia (cred eu justificată) de a veni cel puţin 2-3 duminici la rând la împărtăşire. 

Aşa au ajuns unii, pentru prima dată în viaţă, să se împărtăşească câteva duminici la rând şi chiar să ţină tot Postul Mare. 
Unii dintre aceia continuă să se împărtăşească şi acum, iar pe alţii nu i-am mai văzut. Dar chiar şi aşa, cel puţin am încercat să-i scot din minciuna că dacă te împărtăşeşti o dată pe an e OK şi cel care face aceasta este ortodox în toată regula.

c) Cei care încep să vină mai des la Biserică şi înţeleg necesitatea şi folosul împărtăşirii mai dese, cred că, într-o primă fază (durata căreia depinde de fiecare om în parte), trebuie să fie spovediţi înainte de fiecare împărtăşire, apoi cu o singură spovedanie să se împărtăşească de 2 ori, apoi de 3 ori, până când vor ajunge la o maturitate duhovnicească, când vor depăşi matematica şi vor veni să se mărturisească de fiecare dată atunci când va fi nevoie, iar viaţa lor duhovnicească să fie una echilibrată. Apare întrebarea dacă în astfel de situaţii credincioşii trebuie să treacă să ceară binecuvântare pentru fiecare împărtăşire sau nu. Eu cred că în cazul unora da, iar în cazul altora nu este nevoie.

d) Creştinii care sunt membri vii ai Bisericii, citesc Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti, îşi fac rugăciunile de dimineaţă şi seară, ţin cele 4 posturi, miercurile şi vinerile, sunt împăcaţi cu toţi şi se mărturisesc o dată la 3-4 săptămâni, cred că se pot împărtăşi la fiecare Liturghie fără prea multe condiţii suplimentare. În toate însă e bine să se urmeze sfatul duhovnicului, care nu trebuie să cultive în om ascultarea de el, ci să arate drumul corect spre Hristos şi să educe în el o conştiinţă trează şi sănătoasă. Un duhovnic bun niciodată nu va impune fiilor săi duhovniceşti condiţii pentru împărtăşire pe care el însuşi nu le îndeplineşte, deşi poate are o mai mare nevoie.

Ca un epilog la acest scurt studiu, aş dori să punctez pe scurt felurile de abordare ale raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, care nu de puţine ori a generat discuţii aprinse, creându-se chiar impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă.

Şi, într-adevăr, unele „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile

Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă să raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale.

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră că spovedania trebuie să preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali” consideră că nu-i nevoie în mod obligatoriu să te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante:

Tabăra întâi

Din ea fac parte cei care spun că, la modul general, spovedania trebuie să preceadă împărtăşirea. De obicei, în această categorie intră cei care vorbesc despre o împărtăşire de câteva ori pe an şi nici nu-şi pun problema unei împărtăşiri mai dese, nemaivorbind de împărtăşirea sistematică. În legătură cu această abordare aş vrea să precizez următoarele:

a) Împărtăşirea doar de câteva ori pe an nu corespunde Tradiţiei Bisericii şi ea nu ajută în măsura necesară creşterea duhovnicească a credinciosului. De cele mai multe ori, cei care se ţin de această pseudo-rânduială nu caută o relaţie vie şi permanentă cu Hristos, ci doar bifează respectarea unui obicei extrem de discutabil.

b) Adepţii împărtăşirii rare în permanenţă fac apel la „vrednicie”, dar niciunul dintre ei n-a reuşit să explice în ce mod cel care se împărtăşeşte de 4 ori pe an e mai vrednic decât cel care se împărtăşeşte săptămânal. Practica mea pastorală (şi cred că nu doar a mea) confirmă contrariul. Cei care se împărtăşesc doar de 3-4 ori pe an nici nu ştiu ce-i aia „pravilă înainte de împărtăşire”, nu ţin toate posturile şi nu prea citesc din Biblie sau din Sfinţii Părinţi, pe când cei care se împărtăşesc mai des, chiar dacă nu sunt perfecţi, cunosc şi fac toate astea. Deci cine e mai vrednic?

c) Dacă cineva doreşte totuşi să se împărtăşească doar de câteva ori pe an (ceea ce e mai bine decât deloc), cred că este obligatoriu ca acesta să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. De la o astfel de realitate a şi pornit „regula” spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire.

Tabăra a doua

Din ea fac parte cei care acceptă o împărtăşire relativ deasă, dar totuşi nu sistematică (adică nu la fiecare Liturghie participată), şi consideră că spovedania trebuie făcută înainte de fiecare împărtăşire. Despre această tabără pot să spun următoarele:

a) Aceştia conştientizează în mod corect necesitatea pocăinţei permanente şi în special înainte de împărtăşire, dar îngustează posibilităţile pocăinţei doar la Taina Spovedaniei.

b) Confundă spovedania sacramentală (care în trecutul Bisericii se făcea rar şi numai în cazul păcatelor deosebit de grave) cu mărturisirea gândurilor (practicată mai ales în mediul monastic şi care poate fi făcută în fiecare zi şi nu neapărat la un preot hirotonit). De fapt, spovedania sacramentală poate fi făcută la orice preot care are binecuvântarea ierarhului şi ea presupune o disciplină canonică clar reglementată, pe când primirea mărturisirii gândurilor şi sfătuirea duhovnicească nu o poate face oricine şi tocmai de aceea apar atâtea „traumatisme duhovniceşti” în rândul credincioşilor naivi.

c) Pe de o parte, adepții acestei tabere nu pot demonstra istoric, canonic sau liturgic obligativitatea spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire, iar pe de altă parte, o astfel de practică impusă mirenilor, niciodată nu a fost şi nu va deveni obligatorie pentru clerici, iar dublele standarde în acest sens sunt ipocrite şi periculoase. Şi aceste duble standarde nu se referă doar la spovedania înainte de împărtăşire, ci şi la stricteţea postului şi, mai ales, la frecvenţa împărtăşirii.

d) Ei nu oferă soluţii practice cum s-ar putea spovedi sute de oameni săptămânal, fără a formaliza Taina Spovedaniei şi fără a o transforma în ghişeu în care se împart bilete la împărtăşanie.

e) Aceştia vorbesc în permanenţă despre faptul că viaţa creştinilor de astăzi este mult diferită de viaţa credincioşilor din vechime, care, într-adevăr, se împărtăşeau mai des şi fără să se spovedească de fiecare dată. Pentru orice istoric, afirmaţia sună mai mult decât ridicol. Şi pe una din piramidele egiptene din mileniul II î.Hr. se întâlneşte afirmaţia că „în trecut copiii ascultau de părinţi, iar acum nu mai ascultă”. Deci iluzia despre trecutul glorios al omenirii nu-i deloc nouă şi ea se aplică perfect inclusiv la moralitatea creştinilor de-a lungul istoriei.

Tabăra a treia

Din ea fac parte cei care promovează ideea unei împărtăşiri dese sau chiar sistematice, cu posibilitatea(!), pentru cei mai râvnitori şi conştienţi, de a se împărtăşi pe perioada a 2-4 săptămâni cu o singură spovedanie. Nu toţi credincioşii activi sunt pregătiţi pentru o aşa abordare, dar de aceştia sunt destul de mulţi, iar libertatea duhovnicească care li se oferă întăreşte mai mult conştiinţa şi evlavia lor. Eu sunt adeptul acestei „tabere”, iar singurul risc pe care-l văd este acela de a nu şti când omul este pregătit să treacă de la spovedania înainte de fiecare împărtăşire, recomandabilă într-o primă etapă, la împărtăşirea de câteva ori cu aceeaşi spovedanie. Riscul este însă mult mai mic decât dacă s-ar merge pe ideile promovate de prima şi a doua „tabără”, iar rezultatele pozitive pot fi observate în mai multe comunităţi unde se lucrează intens şi conştient în această direcţie.

Tabăra a patra

Din ea fac parte cei care promovează ideea că spovedania şi împărtăşania sunt cu totul separate una de alta şi fiecare credincios trebuie(!) să se împărtăşească la fiecare Liturghie, dar se poate(!) spovedi atunci când îl îndeamnă conștiința. Niciodată n-am fost şi nu voi fi adeptul unei astfel de practici, pe care o consider periculoasă şi ineficientă din punct de vedere duhovnicesc.

Întrucât nu mi-am propus să scriu un tratat teologic, ci doar să concretizez nişte poziţii, cred că fiecare poate să-şi aleagă tabăra care-i place mai mult. Eu deja am făcut o alegere pe care, cu multă atenţie şi responsabilitate, încerc să o aplic în practică, fără a forţa pe nimeni. În acest sens am şi binecuvântarea unor stareţi din Sfântul Munte pe care-i consider foarte înaintaţi atât în teologia teoretică, cât şi în cea trăită.

Ştiu că sunt unii din prima şi a doua tabără care ar vrea să-i împingă în a patra categorie pe toţi cei care gândesc diferit de ei, refuzând parcă să sesizeze şi o a treia cale, care e destul de echilibrată. Mai mult decât atât, acest tip de acuzatori au o sete nebună de a mai depista un „eretic”, care nu se încadrează în limitele lor de gândire. Dar până la urmă, dacă e să folosim cu aceeaşi uşurătate copilărească cuvântul „eretic”, atunci prima „tabără” nu este mai puţin eretică decât „a patra”. Iar celor din a doua şi a treia categorie nu le rămâne decât să discute mai mult unii cu alţii, fără a se grăbi cu acuzaţiile şi stigmatizările…


Ierom. Petru Pruteanu
Articol apărut în „Îndrumător bisericesc pe anul de la Hristos 2014” [Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului], anul 162, Editura Andreiana, Sibiu 2014, pp.211-222.

CategoriiFără categorie
0 Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.