Lunea din Săptămâna Patimilor!9 min read

Începutul Săptămânii Patimilor îl vom considera a fi Lunea Patimilor.  Evanghelia de la Liturghie a fost Evanghelia de la Matei 21, 18-44 şi este bine săne readucem aminte căînceputul Patimii s-a făcut în Duminica intrării în Ierusalim, cu realătrimitere spre Sâmbăta lui Lazăr. Ca un preludiu al Crucii vom aşeza o cântare de la Vecernia din Vinerea Patimilor: „Săvârşind aceste patruzeci de zile, cele de suflet folositoare, cerem să vedem şi Sfânta Săptămână a Patimilor”.
Dar, o dată începând ultimele zile ale Postului, descoperim căprimele trei zile: luni, marţi şi miercuri au, în interiorul derulării lor liturgice a Săptămânii Sfinte, un scop bine definit: ele situeazăsărbătorile în perspectiva sfârşitului. 


Ne reamintim sensul eshatologic al Paştelui, ce se vădeşte a fi sfârşit şi început de viaţă.

 Este tocmai acea dezlegare a dramei care este drama Postului. Sunt o ridicare de voal. Fastul adâncit în tainăsporeşte şi, fărăîndoială, marcheazăconştiinţele noastre, ale fiecăruia dintre noi în parte. Simţim şi vedem căse întâmplăceva deosebit. Fie şi doar exterior, într-o lume a sacrului sau chiar a oraşului desacralizat, vedem o agitaţie care ţine de aşteptarea anului nou sau a unei onomastici universale, dacăvreţi. 

Totul capătăsensul pregătirii mesei pascale, a stării pascale, mai concret, de mesean la masa pascală. Durerea este însă căpentru unii oameni sensul pascal se reduce doar la cumpărarea hainelor noi, a băuturii şi a mielului cu care se vor dedulci. Mai cu seamăpentru cei care n-au postit, ce fel de dedulcire poate fi aceasta, o dedulcire în noaptea cea mai luminoasăa lumii?! Apoi

toate trec, intrând într-o oarecare normalitate, să-i spunem, dar descoperim fiecare în forul nostru cel mai intim căaceastănormalitate nu mai este cu totul posibilăde când lumea a respins pe Mântuitorul ei întrupat, de când Iisus era trist şi abătut – iar imensul Său suflet a fost trist până la moarte, de fapt de când El a murit pe Cruce.

De aceea, Postul cel Mare este întotdeauna Postul care urmează şi care ne va obliga mereu şi mereu la ceva mai mult din partea noastră. 

Într-o falsificare de valori, totul a devenit comemorare: Comemorăm o naştere, o persoană, o moarte, o statuie chiar, cum comemorăm dureri şi bucurii, atrocităţi ce fac săse încrânceneze pe noi carnea, sau fapte umane de dimensiuni uimitoare prin lumina lor.
 Comemorăm obiecte lansate în aer sau pe ape, comemoram animale, recordmene sau descoperirea unor specii de insecte. 
Comemorăm, comemorăm, comemorăm… De aceea ideea aceasta a comemorării s-a transformat şi s-a transmis şi în actele liturgice, raţionalizate şi transformate în idei, înlănţuiri de simboluri lipsite de vlagăduhovnicească. Tot ceea ce nu poate fi cuprins într-un adevăr intelectual e calificat drept poezie, adicăceva ce poate sănu fie băgat în seamăla un moment dat. Aceasta când extremei supraintelectuale nu-i consună în plan liturgic o alta, ultrapietistă, care transformă Liturghia şi liturgicul în general în planul personal al pietăţii, doar în lacrimă, în plâns, în bătaie cu pumnul în piept şi altele.
Liturgicul în general, şi mai cu seamăSfânta Liturghie, nu e nici comemorare de idei, nici reducere la rugăciune personală. În general, Biserica nu face celebrare la rugăciune personală
În general, Biserica nu face celebrare de idei. 
Comemorarea se transformă în celebrare liturgică, când oamenii se strâng şi se împărtăşesc unii de alţii şi, împreună, de Dumnezeu, depăşind izolarea lor şi separarea lor firească, reacţionând ca un singur trup, ca o singură fiinţă, la un eveniment dat. 
Se relevă astfel sensul şi misiunea celebrării: acela de a transcede evenimentul, de a-l ridica spre Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica se transformă, astfel, în ceea ce face viu şi prezent: memorialul lui Iisus Hristos.
Zilele se relevăîn aceastăSăptămână ca un permanent prezent sau ca un prezent continuu, ca acel indubitabil astăzi liturgic, cu conotaţii largi şi extrem de bine înfipte în realitatea gândirii Sfinţilor Părinţi, pe care, iată, o carte care existăîncă în standurile librăriei, „Postul Mare” a Părintelui Alexander Schmemann, le defineşte astfel: „Dintrun punct de vedere cât se poate de firesc, aducerea aminte este o facultate ambiguă. Astfel, a ne aminti de cineva pe care îl iubim, şi pe care l-am pierdut, înseamnădouă lucruri: pe de o parte, amintirea e mai mult decât o simplăcunoaştere a trecutului. Dacă-mi amintesc de tatăl meu decedat, îl văd. El e prezent în amintirea mea, nu ca o sumăa tot ceea ce ştiu despre el, ci în întreaga sa vie realitate”.
Pe de altăparte, totuşi, aceastăprezenţăînsăşi măface săsimt cu cruzime căel nu mai este aici, căniciodatăîn aceastălume şi în această viaţă nu-i voi mai atinge mâna pe care o văd atât de limpede în amintirea mea.
Aducerea aminte este deci cea mai minunatăşi în acelaşi timp cea mai tragică dintre toate facultăţile umane. Căci nimic nu descoperă mai bine caracterul slab al vieţii noastre prin posibilitatea omului de a păstra, de a poseda, într-adevăr, orice ar fi în aceastălume. Memoria mea îmi spune cătimpul şi moartea domnesc pe pământ. Cu siguranţătocmai datorităacestei funcţii a memoriei, care este apanajul exclusiv al omului, creştinismul este şi el centrat pe ea, pe aducerea aminte, de vreme ce constăînainte de toate în a aduce aminte de un Om, de un Eveniment, de o Noapte, în profunzimea şi obscuritatea căreia ne-a zis: „Aceasta săo faceţi întru pomenirea Mea”. Şi iată căminunea are loc: Noi ne amintim de Domnul şi El este aici. Nu ca o imagine nostalgicăa trecutului, ci cu o astfel de intensitate a prezenţei, încât Biserica poate să repete la nesfârşit cuvintele ucenicilor, cuprinse în Evanghelia de la Luca 24, 32, şi aflaţi în drum spre Emaus, care ziceau: „Oare nu ardea inima noastră?”.
Aducerea aminte fireascăe, înainte de toate, o prezenţăa fiinţei absente, astfel încât, cu cât îl facem prezent pe cel de care ne amintim, cu atât mai puternicăe suferinţa pe care o simţim din cauza absenţei lui.
Doar în Hristos aducerea aminte a redevenit putere de a umple timpul distrus; distrus prin păcat şi prin moarte, prin ură şi prin uitare. Tocmai aceastăaducere aminte ca putere asupra timpului şi a distrugerii lui se aflăchiar în inima celebrării liturgice, a acelui astăzi liturgic. 
Cu siguranţăFecioara nu naşte astăzi; nimeni astăzi nu mai stă în faţa lui Pillat. 
Acestea aparţin trecutului. Dar astăzi putem să ne amintim aceste fapte şi Biserica este, înainte de toate, darul trecutului care priveşte mai cu seamăspre viitor. Astăzi putem săne amintim darul şi puterea acestei aduceri aminte care transformă fapta trecutului în eveniment cu deschidere eternă. Biserica intrădin nou în eveniment. 

Paştele nu mai este, aşadar, doar o simplăcomemorare frumoasăşi solemnă a unui eveniment trecut. Este însuşi evenimentul exprimat, dăruit nouă, eveniment eficient întotdeauna, care descoperăcă lumea noastră, timpul nostru şi viaţa noastră sunt la sfârşitul lor şi care anunţă începutul vieţii noastre.
Această orientare spre a doua Venire este prezentăîn textul Triodului şi devine mai pregnantăo dată cu începutul zilei de Luni, zi de început şi de sfârşit, căci se cântă ca în mai toate mănăstirile atunci când se cheamăla rugăciunea de la miezul nopţii: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericităeste sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sănu te îngreunezi, ca sănu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te încui!”.
Chemarea este lansatăşi se reduce la a sta treaz, veghetor. Imaginea este pusăîn contrast cu aceea a ucenicilor Mântuitorului care dorm în preajma marii vânzări; şi aceasta, pentru a nu rămâne dincolo de spaţiul ce s-a conturat pregnant, din ce în ce mai puternic, de la începutul Postului. Citez iarăşi dintr-una dintre cântările Utreniei de astăzi: „Cinstitele Patimi au răsărit lumii în aceastăzi ca nişte lumini de mântuire. CăHristos merge săpătimească din bunătatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma primeşte a Se răstigni pe lemn ca să mântuiască pe om”.
Luminile mântuirii ne relevăînsă o altă dimensiune a acestei zile de Luni, zi ca toate celelalte, dar nesemănând cu nici una dintre ele, pentru că, după a doua stihologie la Utrenia Deniei de Duminică, se cântăaceastăcântare: „Judecătorule cel nevăzut, cum te-ai văzut cu trup şi mergi săfii ucis de oamenii fărădelegii, judecând judecata noastră cu Patima Ta!”. Pomenirea pe care o cuprinde Sinaxarul zilei, acea aducere-aminte la evenimentul zilei, face referire la Iosif cel cu bun chip şi curat şi la pilda smochinului neroditor, de altfel, ca şi textul Evangheliei de astăzi.
Dacă prima imagine este aceea a lui Iosif ce fuge de păcat, pentru ca mai apoi săse facădăruitor de grâu, cea de-a doua imagine, aceea a smochinului neroditor, este o imagine cu dublă semnificaţie.
Prima o vădeşte însuşi Sinaxarul: Smochin de roade duhovniceşti lipsit, pe Sinagoga Hristos o a vădit. Hristos o blastămă şi o usucă, boala ei de-parte săse ducă. Iar cea de-a doua, de mai mare adâncime duhovnicească, este relevantă la o altă cântare, care zice: „Temându-ne, fraţilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, săaducem roade vrednice de pocăinţă lui Hristos, Celui ce ne dă mare milă, ca şi: „Să nu te ajungă, suflete, vina smochinului – auziţi: vina smochinului – şi te nevoieşte să rodeşti roade bune din brazdele inimii, aducându-le lui Hristos, Făcătorul tău, în pocăinţă”.
Dacă, aşadar, primul sens este acela al unei Biserici ce şi-a pierdut valoarea eclesiologică, cazul Sinagogii, cel de-al doilea sens este acela care ne cheamă, acum, chiar într-al unsprezecelea ceas, la un efort propriu de rodire, de a ieşi, aşadar, din vina smochinului.
Această vină a smochinului este pusă în contrast cu foamea de mântuire omeneascăa Mântuitorului. Nepăsării smochinului – Isidor Pelusiatul, o zice Sinaxarul, vede în smochin pomul care a dat frunzele cu care primii căzuţi ai omenităţii şi-au ascuns ruşinea goliciunii – acestei ruşini aşadar, neruşinare a smochinului, i se opune foamea de viaţământuitoare a Mântuitorului Hristos. Iatăce zice cântarea:
„Fămânzit-a de mântuire omenească Hristos, Dumnezeul meu, El, Care este Pâinea vieţii. Pentru aceasta a venit la smochin, adicăla adunarea neroditoare care e acoperităcu frunzele legii. Dacăa văzut-o, a blestemat-o”.
Şi aceasta ne relevăsensul cântării, luminândei de astăzi, care, începând din aceastăzi, se cântăîn întreaga Săptămânăa Patimilor: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită/ şi îmbrăcăminte nu am ca săintru într-însa. / Luminează-mi haina sufletului meu, / Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.
Transformarea duhovniceascănecesarăeste evidentă. Adunarea, sau altfel spus, adunarea liturgicăse transformădin păstrătoare şi tâlcuitoare a legii vechi, cum era Sinagoga, în cămara distinsă, în care se păstrează spre mântuire roadele duhovniceşti cele adevărate şi mai cu seamă paharul la care Hristos ne îndeamnă: „Uitându-vă la Mine, să nu gândiţi cu mândrie, ci vă plecaţi spre cele smerite. Beţi paharul Meu, pe care Eu îl beau şi veţi fi slăviţi cu Mine întru Împărăţia Tatălui Meu”.
Viaţa se transformă astfel şi, dat fiind faptul că îndemnurile cuprinse în text se referă mai ales la ucenicii Săi, ai Mântuitorului, plinindu-se în fiecare dintre noi în parte, ne transformăm în ucenici primitori ai dragostei lui Hristos. Dar intrarea în cămara cea de taină a Mântuitorului, îmbrăcarea în haina de lumină ne cere să ne cercetăm acum, fărădurere, ca sănu ne cercetăm în iad, cu durere. Pentru ca Domnul săgăsească în noi odihna şi săturarea de foamea mântuirii.
Spre întărire, Triodul ne dă şi textul a douămari treceri, a douămari „paşte”, să le numim, şi anume: textul de la Ieşire 1, 10-20 şi de la Iov capitolul 1, începând cu versetul 12; douăparemii, cum le numeşte Biserica, care, dupăce aratăamăreala robiei, arată şi faptul cămereu existăoameni care fac voia Domnului: moaşele egiptene, care nu ucid pe pruncii israeliteni, şi Iov, care rezistă încercărilor lui satan. Dar de fiecare dată se arată şi voia lui Dumnezeu în aceşti oameni, şi ajutorul pe care Domnul îl dă, ajutor în funcţie de care fiecare dintre noi vom fi judecaţi de către Judecătorul pe care, iată, Lunea Patimilor ni-L arată căvine tuturor spre scoatere la Judecată.
Lunea aceasta ne mai descoperăînsă alte două aspecte care se constituie în cadre ale reintegrării noastre în viaţa în Hristos Domnul: „Apropiatu-s-au nouăPaştile cele mari şi dumnezeieşti”. Precum şi: „Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale: «Iată, ne suim în Ierusalim şi se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dânsul. Săvenim, dar, şi noi cu gânduri curate sămergem împreunăcu Dânsul şi împreunăsă ne răstignim şi săne omorâm pentru Dânsul, dinspre desfătările lumeşti. Să vieţuim cu Dânsul şi să-L auzim pe El zicând: De acum nu Mămai sui în Ierusalimul cel pământesc ca să pătimesc, ci Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru şi împreună văvoi înălţa pe voi la Ierusalimul cel de sus, în Împărăţia cerurilor»”.
Iată, aşadar, sensul zilei de azi: Aici, acum, călătorim în Dumnezeu, şi nu printre reguli. Percepem deja cum liniştea morţilor îi apasă pe cei vii, cum Hristos încreştinează moartea. Ea nu mai e o intrusă, ci mare iniţiatoare, dacă vreţi. Stăpâna spaimelor, cum zicea Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbândindu-se ca un eveniment ireversibil. Ea nu existăprin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioarăafirmaţiei, moartea este un fenomen, secundar, prin definiţie, parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul natural al muritorilor, cu toate căse împotriveşte naturii, provocând de aceea teama celor ce mor. Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului. Rana ei e aşa de adâncă şi răul atât de virulent, încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască, antrenând tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii.
Sensurile acestei zile de Luni se întretaie, aşadar, cu ansamblul sensurilor din Postul Mare. Dar întotdeauna ziua ce urmează plineşte pe cea care a fost, iar pe noi, fiecare în parte, ne apropie de moarte. Tot astfel, Marţea cea mare dilată sensul acestei zile de Luni, sporirea duhovniceascăîn aşteptarea Mântuitorului.
Evanghelia de astăzi se încheie astfel: „Adevărat grăiesc vouă cănu va trece neamul acesta, pânăce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Trecut-a cer şi trecut-a pământ. Binecuvântarea foamei pentru mântuire a lui Hristos şi nerodirea smochinului să ne fie pildă de a ne pleca în cămara cea luminoasă a lui Hristos în Taina Spovedaniei, spre a fi şi noi primiţi la Cina cea de Taină. Amin.
 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,

din ”Cântare de biruinţăcântând”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments