Foloasele Invierii16 min read

Acum bucurie este pe pământ; acum bucurie este şi în cer. 
Şi dacă la întoarcerea unui păcătos se face bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15, 10), apoi cu atât mai vârtos trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului.
 Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii.

 Astăzi heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare; ei nu se ruşinează de cei asemeni lor slujitori, ci se bucură de binele nostru.
 Deşi acest dar al Stăpânului noi l-am primit, mulţumirea e obştească şi pentru dânşii, ca şi pentru noi! însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu Se ruşinează a prăznui împreună cu noi.
De ce zicem că nici El nu se ruşinează? Pentru că, ascultaţi-L ce zice: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Iar dacă El a dorit să prăznuiască împreună cu noi Pastile, atunci negreşit a dorit să prăznuiască şi Învierea. Deci, când se bucură îngerii şi arhanghelii, şi când Stăpânul tuturor prăznuieşte împreună cu noi, ce pricină de întristare mai poate fi?
Nimeni dintre cei săraci să nu se întristeze din pricina sărăciei, pentru că praznicul acesta este duhovnicesc. Nimeni dintre cei bogaţi să nu se mândrească cu bogăţia, pentru că bogăţia nu poate

să adauge nimic la bucuria acestui praznic. La praznicele lumeşti, unde este neruşinare şi râs, unde domneşte tot felul de lux drăcesc, acolo cu dreptate săracul e trist, iar bogatul vesel.

 Pentru ce? Pentru că bogatul face masă mare şi se desfată de belşug, iar pe sărac, sărăcia îl împiedică de a face şi el asemenea desfătări. Aici însă nu poate avea loc nimic de felul acesta. Aici o singură masă este pentru bogat şi pentru sărac. De este cineva bogat, nu poate să adauge nimic la această masă; de este cineva sărac, sărăcia sa întru nimic nu-l împiedică a şedea la această masă, pentru că aceasta este dar dumnezeiesc.
Şi de ce te miri tu că-i o singură masă şi pentru bogat şi pentru sărac? Pentru însuşi împăratul, care poartă coroană pe cap, care este îmbrăcat în purpură şi căruia îi este încredinţată stăpânirea asupra pământului, şi pentru acesta şi pentru săracul care cerşeşte milostenie la răspântiile drumului, pentru amândoi este o singură masă. Aşa sunt darurile Stăpânului; când cheamă pe cineva să se împărtăşească dintr-însele, nu se uită de este acela sau nu din neam mare, ci se uită la inima şi cugetele lui.
Când tu vei vedea în biserică pe sărac stând alături de cel bogat; când vei vedea acolo pe omul de rând şezând împreună cu boierul, când vei vedea pe cel ce afară din biserică tremură înaintea celor mari, că stă aici fără frică lângă dânşii, atunci să înţelegi ce însemnează „că vor locui împreună lupul şi mielul” (Isaia 11, 6).
Scriptura numeşte lup pe bogat, iar miel pe sărac. De unde însă se vede că bogatul şi săracul vor fi împreună, ca lupul cu mielul? Ascultă cu luare-aminte. Adesea bogatul şi săracul stau în biserică împreună; însă când soseşte timpul primirii sfintelor daruri, bogatul se depărtează, ca unul ce nu este pregătit, iar săracul intră în lăcaşul cel ceresc. Şi bogatul nu se supără, fiindcă ştie că el nu este vrednic de dumnezeieştile Taine. Dar – o, har dumnezeiesc! – nu numai în biserică săracul este deopotrivă cu bogatul, ci adesea săracul trece înaintea bogatului cu vrednicia; bogăţia nu aduce nici un folos celor ce o au fără să fie virtuoşi.
Aşadar, în Biserică nu este nici rob, nici slobod. Scriptura recunoaşte rob pe cel care este vândut păcatului, „căci cel ce lucrează păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8, 34), iar slobod recunoaşte pe cel care este eliberat de păcat prin harul lui Dumnezeu.
Către această masă, şi bogatul şi săracul se apropie cu aceeaşi îndrăzneală, cu aceeaşi cinste, ba câteodată săracul are mai multă cinste chiar şi decât împăratul. Pentru ce? Pentru că împăratul, fiind încurcat cu o mulţime de lucruri, din toate părţile este învăluit ca o corabie şi se face părtaş la o mulţime de păcate; iar săracul, îngrijindu-se numai de hrana zilnică, ducând o viaţă scutită de griji şi netulburată, rămânând liniştit ca şi cum ar sta într-un liman, se apropie de această masă cu o mare siguranţă. Şi iarăşi: La prăznuirile lumeşti bogatul este vesel, iar săracul este trist, nu numai din pricina mesei, ci şi din pricina hainelor, deoarece acelaşi neajuns îl suferă şi din această parte.
Când săracul vede pe omul bogat îmbrăcat cu haine scumpe, se întristează şi se tânguieşte tuturor asupra nenorocirii sale. Dar aici se înlătură şi acest neajuns, deoarece toţi au aceeaşi haină – haina Botezului. „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, ne zice Scriptura, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).
Aşadar, să nu necinstim acest praznic cu beţii. Stăpânul nostru a cinstit deopotrivă şi pe bogat şi pe sărac, şi pe rob şi pe stăpân. Să plătim deci Stăpânului pentru această bună-voinţă a Sa către noi, şi plata cea mai bună nu poate fi alta, decât curăţia vieţii şi trezirea sufletului. Pentru un astfel de praznic nu trebuie bani, nici cheltuieli, ci bunăvoinţă şi cugete curate, căci aşa sunt lucrurile ce se târguiesc aici. Aici nu se vinde ceva material, ci ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, rugăciunile părinţilor, binecuvântările preoţilor, unirea gândurilor, pacea şi armonia, daruri şi răsplătiri duhovniceşti.
Să prăznuim deci acest mare şi luminat praznic al învierii Domnului, să-l prăznuim luminat şi în acelaşi timp cu sfinţenie. Domnul a înviat, şi împreună cu Sine a înviat şi lumea; El a înviat, sfărâmând legăturile morţii. Adam a greşit şi a murit, iar Hristos n-a greşit şi totuşi a murit. 
Acesta este lucru suprafiresc şi minunat: acela a greşit şi a murit, iar Acesta n-a greşit şi, de asemenea, a murit. Pentru ce? Pentru ca cel ce a greşit şi a murit să poată fi slobozit din legăturile morţii prin Cel ce n-a greşit şi a murit.
Aşa se petrece lucrul şi în afacerile băneşti: Adesea unul este dator şi, neputând plăti, este pus în lanţuri; iar altul nefiind dator, dar având putinţa de a plăti, plăteşte şi scapă din lanţuri pe vinovat. Aşa a fost şi cu Adam. El s-a îndatorat şi era în stăpânirea diavolului, dar nu avea putere să plătească. Hristos nu era dator şi nu Se afla în stăpânirea diavolului, dar putea să plătească datoria. El a venit şi a plătit cu moartea pentru acela care era în stăpânirea diavolului, pentru ca să-l izbăvească.
Vezi acum foloasele învierii? Noi am suferit o îndoită moarte, şi de aceea aşteptăm şi o înviere îndoită. Hristos a suferit o singură moarte, şi de aceea El a înviat cu o singură înviere.
 Cum aceasta? Ascultă! Adam a murit şi cu trupul şi cu sufletul, a murit şi cu firea şi cu păcatul: „în ziua în care vei mânca din pom, cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17).
Cu toate acestea, cu firea nu a murit în aceeaşi zi, ci a murit cu păcatul; aceasta a fost moarte sufletului, iar aceea moartea trupului. De altfel, când auzi de moartea sufletului, să nu socoteşti că sufletul moare; el este nemuritor. Moartea sufletului, însă, este păcatul şi pedeapsa veşnică. 
De aceea, şi Hristos zice: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci vă temeţi mai vârtos de Cel ce poate să piardă în gheena şi sufletul şi trupul” (Matei 10, 28).
Moartea noastră, după cum am spus, este îndoită, de aceea şi învierea trebuie să fie îndoită, iar Hristos o singură moarte a avut, deoarece n-a greşit. Această moarte unică a fost suferită pentru noi, deoarece El nu era supus morţii. El nu era vinovat de păcat, prin urmare, nici morţii nu era supus. De aceea, El a şi înviat numai dintr-o singură moarte, iar noi, cei ce am suferit o îndoită moarte, vom avea o îndoită înviere.
Una este iertarea păcatelor, iar cealaltă este învierea trupului. El ţi-a dat ce a fost mai mare, aşteaptă şi ce este mai mic.Prima înviere este mult mai însemnată decât a doua, deoarece e mult mai important să te izbăveşti de păcate, decât a-ţi vedea trupul înviat. Trupul a căzut pentru că a greşit, de aceea, dacă păcatul este începutul căderii, atunci începutul sculării este eliberarea de păcat.
Noi ne-am ridicat deja prin învierea cea mare, aruncând moartea cea grea a păcatului şi dezbrăcând de pe noi haina cea veche; să nu pierdem nădejdea că vom primi şi pe cea mai mică. Şi noi ne-am ridicat cândva prin această înviere, atunci când ne-am botezat, ca şi aceşti prea frumoşi „miei” care aseară s-au învrednicit Sfântului Botez.
Alaltăieri, Hristos a fost răstignit, dar a înviat astă-noapte; şi ei, alaltăieri, erau cuprinşi de păcat, dar s-au sculat împreună cu Dânsul. El a murit cu trupul şi a înviat cu trupul, iar ei erau morţi prin păcat şi s-au sculat, izbăvindu-se de păcat.
Pământul ne răsare nouă în acest timp al primăverii roze, viorele şi alte flori, iar apele ne arată o grădină încă şi mai minunată decât pământul.
Nu te minuna, că din ape au răsărit flori; şi pământul produce plante nu după firea lui, ci după porunca Stăpânului. Şi la început, firea apelor a născut fiinţe vii: „Să scoată apele vietăţi cu suflet viu” (Facerea 1, 20), şi porunca s-a împlinit. Materia cea neînsufleţită a răsărit animale însufleţite; aşa şi acum, să scoată apele nu târâtoare cu suflet viu, ci daruri duhovniceşti. Atunci apele au născut peşti muţi şi necuvântători, iar acum ele nasc peşti cuvântători şi duhovniceşti, pescuiţi de Apostoli: „Veniţi după Mine, le-a zis Hristos, şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19). Tocmai despre acest pescuit a vorbit El atunci. Cu adevărat, acesta este un nou meşteşug de pescuire; pescarii scot din apă, iar noi băgăm în apă şi aşa pescuim.
Era cândva o scăldătoare la iudei; şi ascultă ce putere avea această scăldătoare, pentru ca să cunoşti sărăcia iudeilor şi să afli bogăţia Bisericii. Aceea era o scăldătoare de apă, şi îngerul se pogora acolo şi tulbura apa. După tulburarea apei, primul din bolnavii care intra în apă se vindeca. Numai unul singur pe an se vindeca, şi îndată darul se lua, dar nu din pricina sărăciei Celui ce dăruia, ci din pricina slăbiciunii celor ce primeau. Deci, îngerul se pogora în scăldătoare şi tulbura apa şi unul din bolnavi se vindeca; pogorâtu-S-a Stăpânul îngerilor în Iordan şi a tulburat apa şi a vindecat toată lumea.
De aceea, acolo, cel de-al doilea care se pogora după cel dintâi nu se mai vindeca, pentru că aşa dar era dat iudeilor celor neputincioşi şi săraci; iar aici, dacă după primul va intra al doilea, după al doilea al treilea, după al treilea al patrulea, şi chiar zece, sau douăzeci, sau o sută, sau chiar mii şi chiar toată lumea de s-ar afunda în scăldătoare, darul nu va seca, harul nu se va împuţina, curgerile nu se vor spurca. Un nou fel de curăţire, netrupesc. Acolo, cu cât erau mai multe trupuri spălate într-o apă, cu atât mai mult aceasta se murdărea; iar aici, cu cât va spăla ea mai multe persoane, cu atât mai curată se face.
Vezi ce mare dar? Păstrează, omule, acest mare dar. Nu îţi este îngăduit să trăieşti cum se întâmplă; puneţi o lege bine hotărâtă, pentru că viaţa este luptă şi război, iar cel ce se luptă, de la toate se înfrânează (I Corinteni 9, 25).
Să-ţi spun ţie, oare, cel mai bun şi mai sigur mod de purtare? 
Să aruncăm din suflet ceea ce pare indiferent, dar care naşte păcatul. Dintre fapte, unele sunt păcate, iar altele nu sunt păcate, ci pricini ale păcatelor. De pildă, râsul după firea sa nu este păcat, dar devine păcat, dacă trece peste măsură, căci de la râs îşi ia naştere luarea în râs; de la luarea în râs îşi iau naştere ocările; de la ocări îşi iau naştere faptele ruşinoase, iar pentru fapte ruşinoase vine pedeapsa.
Smulge, deci, mai întâi rădăcina, pentru ca să nimiceşti toată boala. Dacă noi ne vom feri de lucrurile indiferente, atunci niciodată nu vom făptui lucruri oprite. Pentru mulţi se pare lucru indiferent a privi la femeie; dar de aici se naşte pofta neruşinată, din poftă se naşte curvia, iar din curvie iarăşi pedeapsa. Aşa şi luxul, s-ar părea că n-are nimic de temut, dar de aici vin o mulţime de rele. De aceea, întru toate să căutăm a smulge rădăcina răului.
Pentru aceasta, voi primiţi necontenit poveţe în fiecare zi; pentru aceea, noi, şapte zile de-a rândul ne-am adunat şi v-am oferit masă duhovnicească, dându-vă să gustaţi din dumnezeieştile cuvinte şi pregătindu-vă în fiecare zi pentru luptă şi înarmându-vă împotriva diavolului, deoarece acum el mai cumplit năvăleşte, căci cu cât e mai mare darul, cu atât e mai mare şi lupta.
Dacă diavolul n-a suferit să vadă pe un singur om în rai, apoi, spune-mi, cum va putea el suferi să vadă aşa de mulţi mergând la ceruri? Tu ai zădărât fiara, dar nu te teme! Tu ai primit mai multă putere, o sabie ascuţită: loveşte cu ea şarpele. De aceea i-a şi îngăduit Dumnezeu să năvălească asupra ta, ca tu să cunoşti în faptă tăria puterii tale.
După cum un instructor iscusit, luând vreun soldat recrut, slab şi plin de neglijenţă, şi spălându-l, învăţându-l şi îndreptându-l, nu-i îngăduie nici după aceea să stea în nelucrare, ci îi porunceşte să iasă la luptă, ca să arate prin fapte ce putere i s-a dat, tot aşa a făcut şi Hristos. El ar fi putut nimici pe duşmani; dar pentru ca tu să cunoşti superioritatea harului şi mărimea puterii duhovniceşti pe care o ai primit la Botez, El îi îngăduie să iasă la luptă cu tine, dându-ţi multe prilejuri să capeţi cununi.
 De aceea, şapte zile de-a rândul v-aţi folosit de poveţe, pentru ca să deprindeţi bine meşteşugurile luptei.
Pe de altă parte, ceea ce se săvârşeşte acum este nuntă duhovnicească, iar ceremonia nunţii ţine şapte zile. De aceea, noi am aşezat ca voi să veniţi aici şapte zile şi să luaţi parte la această nuntă dumnezeiască. Dar acolo, după şapte zile, sărbătoarea încetează, iar aici, dacă vrei, poţi necontenit să iei parte la dumnezeiasca nuntă.
La nunţile lumeşti, mireasa, după o lună sau două devine mai puţin iubită; dar aici nu-i aşa, ci cu cât trece mai multă vreme, cu atât mai aprinsă devine iubirea mirelui, cu atât mai sincere îmbrăţişările şi mai duhovniceşti unirile, dacă vom priveghea.
Legea firii arată că după tinereţe vine bătrâneţea, dar aici, după bătrâneţe vine tinereţea şi o tinereţe care niciodată n-are sfârşit, dacă vom voi aceasta. 
Mare este harul, dar va fi şi mai mare, dacă vom voi. 
Şi Pavel a fost mare când s-a botezat, dar a devenit şi mai mare când a propovăduit, când a combătut pe iudei. 
După aceea, el a fost răpit în rai şi s-a ridicat până la al treilea cer. Astfel putem şi noi, dacă dorim să creştem, să mărim harul care ne este dat la Botez. De mărit, el se măreşte prin fapte bune, se face mai luminos şi ne câştigă şi nouă lumină.

Dacă vom face aceasta, atunci cu multă îndrăzneală vom intra în cămara cea de nuntă împreună cu Mirele şi ne vom desfăta de bunurile pregătite celor ce-L iubesc pe Dânsul, cărora fie să ne învrednicim noi toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava şi închinăciunea, în vecii vecilor.
 Amin.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments