De ce se citesc FERICIRILE ?4 min read

Este rânduit ca de fiecare dată când se prăznuieşte un cuvios sau o cuvioasă să se citească la Utrenie Evanghelia cu Fericirile sau relatarea despre Fericiri de la Luca, iar la Sfânta Liturghie cea de la Matei. 
De ce se citesc Fericirile tocmai când se prăznuieşte un cuvios? 
Pentru că el este considerat fericit. Şi dacă ne gândim la viaţa multor asceţi, cum a fost şi cuviosul Siluan Atonitul, sau a altora care au făcut o asceză extremă – şi el a dus o asceză aproape extremă, aş zice – , viaţa lor n-am putea să spunem că a fost, din punct de vedere exterior, o fericire, ci a fost o viaţă grea, o viaţă dură.
 Şi totuşi ei sunt consideraţi fericiţi şi nu sunt fericiţi doar în ceruri, ci au fost fericiţi încă de pe pământ.
 Ce înseamnă acest lucru? 
Înseamnă că în mijlocul greutăţilor, în mijlocul suferinţelor ei au fost fericiţi pentru că fericirea nu este doar o chestiune sentimentală, ci este mai ales una existenţială. Doar fiind o chestiune existenţială atunci ea se poate manifesta uneori şi sentimental cu putere mai mult.
 Dar fiind o chestiune existenţială, ce înseamnă de fapt?
 
 Înseamnă a trăi o viaţă cu sens. De aceea este pusă Evanghelia aceasta a Fericirilor.
Păi ce scrie aici?
Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”; s-ar putea că de multe ori cei săraci cu duhul să nu se simtă fericiţi, ci să fie dispreţuiţi de ceilalţi, care sunt mai învăţaţi şi care se cred mai deştepţi decât ei, şi aşa mai departe. De multe ori faptul de fi sărac cu duhul – sau poate de cele mai multe ori – este mai întâi o cruce şi poate apoi o situaţie de fericire.
„Fericiţi cei ce plâng”; păi cred că şi sfinţii din închisori mai mult au plâns decât s-au putut bucura. Poate că au avut mici momente de bucurie, dar viaţa lor a fost acolo mai mult un plâns şi o strigare, şi-o disperare.
Fericiţi cei blânzi”; faptul de a fi blând nu este uşor de dus, de multe ori cei blânzi sunt consideraţi, ştiu eu, un pic retardaţi sau fraieri sau multe altele în lumea care ne înconjoară.
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate”. Asta ce înseamnă? Că ei suferă nedreptatea, de aceea însetoşează şi flămânzesc de dreptate. Este starea de suferinţă, apropiată de starea celor din închisori, din care mulţi au suferit pe nedrept. Este starea multora dintre noi, care tot aşa ne aflăm în situaţii de multe ori de nedreptate.
Fericiţi cei milostivi”. Iarăşi, să fii milostiv, de multe ori, nu e foarte uşor.
„Fericiţi cei curaţi cu inima”; vedeţi cât de greu este să-ţi păstrezi curăţia inimii.
„Fericiţi făcătorii de pace”; cât e de greu să fii făcător de pace şi de câte ori cei care se străduiesc să facă pace nu sunt înţeleşi şi sunt consideraţi şi ei sau prea moi sau că nu înţeleg realităţile sau că n-au destulă tărie să-i pedepsească pe ceilalţi sau tot felul de consideraţii, neînţelegându-se că faptul acesta, de a face, pace implică o trăire cu mult mai mare decât a face război.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate ”; deci, iarăşi, prigoniţi şi totuşi fericiţi.
„Fericiţi veţi fi voi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Veţi fi fericiţi atunci când pentru Dumnezeu, pentru Hristos, veţi fi prigoniţi. Şi prigoanele ştiţi că uneori ajung la aşa duritate implicând chiar chinuri, implicând chiar moartea, şi poţi să fii fericit în mijlocul tuturor acestora? Poţi să fii fericit, dacă ai o orientare, pentru că orientarea către Dumnezeu – vă mai amintiţi că atunci când am interpretat Sf. Liturghie spuneam că modul de viaţă eshatologic, cu privire la cele de pe urmă, cu privire la viaţa veşnică -, modul acesta de viaţă, îţi dă puterea să înfrunţi toate greutăţile, pentru că tu ştii pentru ce trăieşti. Acest lucru este foarte important: să ştim pentru ce trăim şi să ştim de ce suferim şi să ştim de ce acceptăm suferinţa, dacă este nevoie să suferim pentru ceva, şi, trăind pentru ceva, să ne asumăm deplin această cruce.
Aceasta vor să însemne Fericirile şi aceasta vrea să spună cuvântul acesta: Aşteptând am aşteptat pe Domnul” sau „Răbdând am răbdat pe Domnul”.
Viaţa multor asceţi a fost de cele mai multe ori o cruce. Şi viaţa în lumea de astăzi, dacă cineva vrea să fie creştin cu adevărat, este la fel o cruce şi viaţa în diferitele noastre situaţii, foarte concrete, dacă o luăm în serios, este o cruce. 
 
Dar această cruce poate să fie dusă cu bucurie când omul şi-o asumă conştient şi când ştie spre ce se îndreaptă. 
 
Şi faptul de a-ţi purta conştient crucea, de a o purta orientat spre Dumnezeu, şi cu nădejdea la Dumnezeu, cu conştiinţa că Dumnezeu te ajută s-o duci şi că nu va îngădui ca ea să devină mai grea decât o poţi ţine, decât o poţi ridica, acest lucru te face ca să nu te sperii şi să fii împăcat cu tine însuţi în cele mai mari greutăţi şi să fii chiar bucuros şi să fii chiar fericit.
Având această fericire a unei existenţe trăită orientat şi în raport cu Atotputernicul şi Atotiubitorul Dumnezeu, atunci momentele de fericire sunt cu mult mai intense decât fericirea celor care caută, doar sentimental fericirea, a celor care confundă fericirea cu momentele de a te simţi bine. 
 
Fericire este ceva mult mai profund decât faptul de a te simţi bine pe moment sau de a-ţi plăcea ceva. 
Fericirea este această stare existenţială şi când tu o trăieşti conştient, asumându-ţi responsabil greutăţile, atunci toate momentele acestea de plinătate a harului – de Dar de la Dumnezeu, cum sunt numite în scrierile ascetice monahale – le trăieşti la o altă intensitate.

 

Să dea Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, ca să putem să ne asumăm crucea creştinismului, să-L aşteptăm şi să-L răbdăm pe Domnul, şi să ne răbdăm unii pe alţii, pentru ca să putem fi cu adevărat fericiţi şi să ne bucurăm şi de momente de fericire cât mai intense.
 
AMIN
PS Sofian Brașoveanul-Capela Sf. Siluan, München
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments