Însuşirea iubirii constă în faptul că ea îl uneşte pe cel ce iubeşte cu cel iubit.
Astfel Dumnezeu, întrucât îl iubeşte pe om, S-a unit cu omul şi a devenit om şi a luat asupra Sa toate neputinţele, bolile şi necazurile omeneşti ca în acest chip să-l aducă pe om la bunăstare.
Iar omul, când Îl iubeşte pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu, este dumnezeiesc, nu trupesc, se umple de Duhul lui Dumnezeu şi este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.
Şi, întrucât este plin de Duhul lui Dumnezeu Care iubeşte, prin acelaşi Duh îi arată şi aproapelui roadele iubirii. Este blând, îndelung-răbdător, bun, milostiv, plin de compătimire, plânge cu cei ce plâng, suferă cu cei ce suferă, se bucură cu cei ce se bucură şi se necăjeşte cu cei necăjiţi, într-un cuvânt, bunăstarea aproapelui este bunăstarea lui şi nenorocirea aproapelui este nenorocirea lui.
De aici reiese că în orice chip şi cu toată sârguinţa se străduieşte să-l ajute pe aproapele său în lipsuri şi nenorociri şi, astfel, se dăruieşte pe sine aproapelui şi devine una cu el.
O, de am avea noi o asemenea iubire, negreşit am fi ca un singur cămin sau o singură familie a Tatălui Ceresc, cinstită, înfloritoare, paşnică, liniştită, bucurându-se de Tatăl ei şi veselindu-se în prezenţa Lui şi am duce viaţă cerească pe pământ, ceea ce atât mie, cât şi vouă, tuturor, din inimă vă doresc.
Sf.Tihon de Zadonsk-Lupta intre duh si trup
