„Mă rog ca dragostea voastră încă mai mult să prisosească întru cunoştiinţă şi întru toată simţirea, ca să cercaţi voi cele de folos, ca să fiţi curaţi şi fără de sminteală în ziua lui Hristos (Filip. l, 9).”
Cum să le înţelegem? Cum trebuie dragostea noastră să prisosească întru cunoştinţă şi întru toată simţirea?
Acestea sunt două domenii cu totul diferite ale cunoaşterii. Primul este cel cu care se ocupă toţi savanţii: ei cercetează natura şi tot ce se săvârşeşte în ea, acumulează cunoştinţe uriaşe ale înţelepciunii acestei lumi; al doilea este cel la care ajung şi oameni fără nici o ştiinţă de carte; pentru primirea acestei cunoaşteri trebuie să ai doar inimă curată.
Primul domeniu al cunoaşterii, domeniul cunoştinţelor acestei lumi, e mare şi îmbelşugat, însă în el sunt foarte multe contradicţii. Pe deasupra, fiecare savant este informat doar în cele ce privesc specialitatea lui: îndeobşte, chimistul nu ştie astronomie, astronomul nu ştie biologie, sociologul nu ştie legile arhitecturii. În ziua de astăzi nu poate exista un savant care să încapă toate cunoştinţele omeneşti, fiindcă acestea au crescut demult într-o aşa măsură că nimeni nu-i în stare să le încapă. De
aceea, fiecare savant stăpâneşte numai o mică parte din toate cunoştinţele despre natură. De acest fapt îşi dădea seama limpede marele savant Laplace, care a zis: „Ceea ce ştim este un fleac, iar ceea ce nu ştim este nemăsurat!”
Mare gând! Cât adevăr este în el! Laplace întredeschide uşa care dă în domeniul altor cunoştinţe – al cunoştinţelor despre ceea ce-i neschimbat, veşnic, nepătruns.
Dar ce, acest domeniu este cu totul inaccesibil pentru oameni? Ba nu, el este accesibil. Este accesibil doar celor ce se aseamănă cu marele nostru Părinte Ioan Scărarul.
Cu inimă curată, în neîncetată rugăciune şi postire, el şi-a înmulţit dragostea şi astfel a ajuns la cunoaşterea multora dintre cele pe care Laplace le pune în domeniul nemăsurat al celor neştiute de învăţaţi, în uimitoarea sa carte numită „Scara”, el este ca un anatomist care disecă trupul, disecă sufletul, cercetând tainiţele lui, cercetând deprinderile noastre păcătoase şi arătând căile izbăvirii de ele.
Cum se poate dobândi cunoaşterea aceasta? Nu cum se dobândeşte cunoaşterea acestei lumi, fiindcă sunt două metode ale cunoaşterii: prima este cunoaşterea cu mintea care analizează faptele, iar a doua, nemăsurat mai importantă, este cunoaşterea prin inima curată, prin dragostea de Dumnezeu, de Hristos. La cei care L-au îndrăgit din toată inima pe Dumnezeu, care se pleacă în fata lui Hristos, în inimile lor curate se acumulează uriaşe, nesfârşite cunoştinţe din domeniul fără hotar al neştiutului pe care nu-i cunoaşte şi nu îl poate cerceta cu metodele sale ştiinţa.
La necredincioşi nu există această cunoaştere cu inima: ei cunosc doar cu mintea şi de aceea nici nu cred.
Mă rog cum se ruga Sfântul Apostol Pavel ca dragostea voastră să prisosească întru ştiinţă, încât dragostea de Hristos să vă deschidă acest domeniu neasemuit mai important decât înţelepciunea lumii: domeniul veşnicului, domeniul adevărului absolut.
Noi însă ne rugăm însă ca dragostea voastră să prisosească nu doar în dobândirea cunoaşterii, ci şi întru toată simţirea.
Cum poate dragostea să prisosească întru toată simţirea ?
Dacă privind la cerul nemărginit cu nenumărate stele, la marea puternică ce se înviforează, la munţii cei înalţi, vă pătrundeţi de simţământul evlaviei, fie ca această evlavie înaintea înţelepciunii lui Dumnezeu, care a făcut cerul, şi marea, şi munţii, să prisosească în dragostea faţă de Dumnezeu.
Când ne minunăm de zidirile lui Dumnezeu, care sunt întocmite atât de uimitor, în noi creşte simţământul de închinare înaintea lui Dumnezeu, Care este Dragoste, creşte dragostea de Dumnezeu Cel înţelept şi Mare, iar dragostea de Dumnezeu este începutul a toată dragostea.
Când vă pătrundeţi de simţământul milei faţă de oamenii nefericiţi, dragostea voastră să crească din ce în ce mai mult: ea se va aprinde cu văpaie puternică şi va da roade în faptele milosteniei.
Când vă veţi înfricoşa înaintea cuiva sau a ceva, amintiţi-vă de cuvintele apostolului Ioan: în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica (l In. 4, 18).
Agonisiţi dragoste care să alunge de la voi orice frică.
Amintiţi-vă că sfinţii mari, cum a fost cuviosul Serafim de Sarov, nu se temeau deloc de fiarele sălbatice, ci le hrăneau cu mâna lor. Iar cuviosul Gherasim, avea ca prieten apropiat şi slujitor un leu, căruia îi făcuse bine scoţându-i un spin din labă. În aceşti sfinţi nu era frică nici înaintea fiarelor sălbatice, nici înaintea oamenilor, fiindcă ei iubeau toţi oamenii – chiar şi pe tâlharii ce năvăleau asupra lor îi binecuvântau, îi ocroteau de judecata omenească, aşa cum a făcut cuviosul Serafim. În dragostea lor nemăsurată nu era nici o frică.
Dacă vă biruie invidia, amintiţi-vă de dragoste şi în loc să invidiaţi bucuraţi-vă de bucuria, de succesele celor pe care îi invidiaţi, şi ca urmare dragostea voastră va spori.
Dacă vă biruie mânia, dacă vă enervaţi, amintiţi-vă de sfinţi: ei se purtau cu mare dragoste faţă de cei care îi enervau, şi le iertau toate jignirile, şi îşi iubeau vrăjmaşii.
Iată ce înseamnă cuvintele apostolului Pavel despre faptul că dragostea trebuie să prisosească nu numai întru cunoştinţă, ci şi întru toată simţirea.
Dar ce spune el despre înţelepciunea învăţaţilor, înaintea căreia mulţi se închină ca nişte robi? Înţelepciunea acestei lumi nebunie este înaintea lui Dumnezeu (l Cor. 3, 19).
Iată şi spusele Sfântului Proroc Ieremia: Nebun este tot omul întru ştiinţa lui(Ier. 10, 14). În minunatul său imn închinat dragostei Sfântul Apostol Pavel spune: Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii – se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi (l Cor. 13, 8): cunoştinţele vor fi cândva desfiinţate, desfiinţată va fi înţelepciunea acestei lumi – de Dumnezeu va fi desfiinţată. Apostolul Pavel ne previne: Cunoaşterea îngâmfă, iar dragostea zideşte (l Cor. 8, 1).
Trufaşii se îngâmfă, se mândresc cu cunoştinţele lor şi cu înţelepciunea lor lumească – cu acea înţelepciune care, după spusele apostolului Pavel, va pieri!
Noi, creştinii, să nu ne mândrim cu înţelepciunea pământească, să nu ne mândrim nici cu înţelepciunea cea preaînaltă dată de Domnul Iisus, fiindcă această înţelepciune, de care erau pline inimile cuvioşilor, duce nu la trufie, ci, dimpotrivă, la smerenia cea mai adâncă, fiindcă atunci când omul cunoaşte veşnicele taine dumnezeieşti, când inima lui se curăţeşte şi se luminează, din ea sunt izgonite trufia şi îngâmfarea şi în locul lor se sălăşluieşte în inimă sfânta smerenie.
Aşadar, să prisosească dragostea voastră întru cunostiinţă şi întru toată simţirea, pentru ca voi, cunoscând cele nemăsurat mai bune decât înţelepciunea acestei lumi, să fiţi curaţi şi neîmpiedicaţi în Ziua lui Hristos, plini de roadele dreptăţii lui Iisus Hristos, întru slava şi lauda lui Dumnezeu. Amin.
CategoriiFără categorie
