D

Defaimarea-Duminica a patra din post

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! 

Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gu­ra ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechi­le, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. 

Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului.

 Picioa­rele tale trebuie să postească nemergând la desfătă­rile cele necuviincioase. 
Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. 
Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, pă­cătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pier­dere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pof­ta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească.
 Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfân­ta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoa­se” (leş. 23, 1).

încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de în­jurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare săl­batice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri ?


De­făimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproa­pele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice:„Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, cău­taţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15).
 Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu cle­vetirea ta, 1-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pri­cinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune.
 Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. 
Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumne­zeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se ne­cinsteşte. 
Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-ai făcut mai fără de ru­şine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neade­vărul despre aproapele său, atunci 1-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul.
 Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vor­bit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. 
Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui.
 Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-1, mângâie-1.
Arată păcătosului că tu îl iu­beşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dân­sul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. 
Arată-i cea mai ma­re dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului ră­nile aproapelui tău. 
Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui.

Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. 
Pe aceşti din urmă îi sfătu­iesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5). 
Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. 
Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un pă­cătos ?
 Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine tre­buie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cerce­tarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am pu­tea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocu­păm aşa de mult cu cele străine ? 
Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înă­untru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă si o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun al­tuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spu­ne cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. 
Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plă­cut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încur­cături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cum­va ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună.
 Dimpotrivă, cine stăpâneşte lim­ba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înţelep­tul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei cră­pa din aceasta” (Sir. 19, 10).
 Ce vrea să zică aceas­ta: „Lasă-o să moară în tine” ? 
Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a as­culta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spu­ne cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.

Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să re­cunoaştem că patima defăimării este o cursă a Sa­tanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri.

Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obi­cei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântui­rea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm sea­mă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăi­marea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păca­tele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mă­rimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oa­meni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.

Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alun­găm toată defăimarea din gura noastră, fiind con­vinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. 
Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate. Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădej­de de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom pu­tea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iu­birea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cu­vine cinstea în vecii vecilor ! 
Amin.
Sfantul Ioan Gura de Aur-Predici la Postul Mare

CategoriiFără categorie
0 Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.