Sihastrul necunoscut (4 Februarie)4 min read

Un sihastru temător de Dumnezeu şi sporit în bunătăţi,  şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoa, din Egipt, de la care mulţi se foloseau prin cuvintele şi lucrurile lui.

Astfel fiind el, l-a ispitit vrăjmaşul, ca şi pe toţi bărbaţii cei îmbunătăţiţi, şi i-a dat un gînd ca acesta: „Nu se cade ţie ca să-ţi lucreze sau să-ţi slujească alţii şi nici nu eşti vrednic să slujeşti cuiva; dar de nu slujeşti altora, apoi măcar ţie să-ţi slujeşti. Deci, sculîndu-te, mergi în cetate, şi-ţi vinde coşurile pe care le lucrezi, cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată la linişte, ca nici unuia să nu-i faci greutate”.

Aceasta l-a sfătuit înşelătorul, zavistuind liniştea lui, precum şi îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi folosul multora, pentru că vrăjmaşul pretutindeni se sîrguieşte să vîneze pe toţi.

Deci sihastrul, supunîndu-se ca unui gînd bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegînd meşteşugurile cele viclene ale diavolului, deşi era cunoscut, lăudat şi de mirare la toţi.

După multă vreme, văzînd o femeie şi vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a împiedicat şi, mergînd la un loc pustiu, povăţuindu-l vrăjmaşul, a căzut cu ea lîngă un rîu şi îndată a înţeles că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui.
Iar el voia să se deznădăjduiască, de vreme ce a mîhnit pe Duhul Sfînt, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi, dintre care mulţi, locuind în cetăţi, au biruit pe vrăjmaş.
Deci se mîhnea foarte mult de aceasta, neaducîndu-şi aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc spre El şi, uitînd tămăduirea greşelii, voia să se arunce în repeziciunea rîului, spre cea mai desăvîrşită bucurie a diavolului.
Dintr-o durere sufletească mare ca aceea, a slăbit cu trupul. Şi de nu i-ar fi ajutat mai pe urmă milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria diavolilor.

Venindu-şi în fire, se gîndea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în rea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi şi prin tînguire.
Atunci iarăşi s-a dus în chilia sa, astupînd uşa şi, precum este obiceiul a plînge asupra mortului, astfel plîngea rugîndu-se lui Dumnezeu, postind şi priveghind. Apoi cu toată strîmtorarea şi-a slăbit trupul şi nici aşa nu i se părea că-şi face pocăinţă îndestul pentru păcatul ce făcuse.

 Iar fraţii, după obicei, venind de multe ori la dînsul pentru folos şi bătînd în uşă, el le răspundea, zicînd: „Nu pot să deschid pentru că am dat cuvînt lui Dumnezeu ca astfel să mă pocăiesc un an, ci, rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul”. Căci bătrînul nu găsea cum ar putea să le răspundă, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, de vreme ce era socotit de dînşii ca un foarte cinstit şi mare monah. Şi a petrecut tot anul postind şi pocăindu-se.

Venind noaptea Învierii lui Hristos şi luînd o candelă nouă, a grijit-o, turnînd untdelemn.
Apoi, punînd-o într-un vas nou, a acoperit-o şi de cu seară a stat la rugăciune, zicînd: „Îndurate şi milostive Doamne, Cel ce voieşti ca şi păgînii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie, la Tine am scăpat, Mîntuitorule al sufletelor noastre, miluieşte-mă pe mine, care mult Te-am mîniat şi spre bucuria vrăjmaşului multe am făcut.

 Iată, acum sînt mort, ascultînd pe vrăjmaşul.

 Dar Tu, Doamne, Cel ce miluieşti pe cei necuraţi şi nemilostivi şi-i înveţi a milui pe aproapele, miluieşte şi Te milostiveşte spre a mea ticăloşie, pentru că nimic nu-Ţi este Ţie cu neputinţă. 

Milostiveşte-Te, că de iad s-a apropiat sufletul meu; fă milă, că eşti bun şi milostiv, ca Unul ce voieşti ca şi trupurile cele ce nu sînt să le înviezi în ziua Învierii.

 Auzi-mă, Doamne, că s-a stins duhul şi a slăbit trupul meu pe care l-am întinat; deci nu pot vieţui, fiind nevrednic, iar de frica Ta lipsindu-mă, am îndrăznit a mă apropia spre pocăinţă. 

Ţie mă rog, iartă-mi greşeala. Îndoit păcat am: căderea şi deznădăjduirea. 

Deci, înviază-mă pe mine cel pierdut şi porunceşte ca prin al Tău foc să se aprindă candela aceasta; ca astfel luînd încredinţare de iertare, prin îndurările Tale cele mari, cealaltă vreme a vieţii ce mi-o vei dărui să o petrec întru frica Ta, păzind poruncile Tale şi mai cu osîrdie să-Ţi slujesc Ţie”.

Acestea grăindu-le în noaptea Sfintei Învieri, cu multe lacrimi s-a sculat să vadă de s-a aprins candela şi, descoperind vasul, a văzut că nu se aprinsese.

Apoi iarăşi căzînd pe faţa sa, se ruga, zicînd: „Ştiu, Doamne, că nevoinţa îmi era înainte ca să mă încununez şi n-am luat aminte la cărările mele, voind mai mult să mă arunc în calea celor necuraţi, prin dulceaţa trupească. 

Deci, miluieşte-mă, Doamne, că iată mărturisesc bunătăţii Tale a mea păcătoşenie înaintea tuturor îngerilor şi a drepţilor, şi de nu s-ar sminti oamenii, apoi înainte a toată lumea aş mărturisi căderea în păcat.

 Miluieşte-mă, Doamne, pe mine cel ce mă mărturisesc, ca şi pe alţii să-i învăţ; aşadar, Doamne, înviază-mă”.

Astfel, rugîndu-se de trei ori, a fost auzit şi, sculîndu-se, şi-a aflat candela arzînd, apoi s-a bucurat foarte mult, întărindu-se cu nădejdea către Dumnezeu.

 Şi se minuna de darul lui Dumnezeu cel atît de mare şi de milostiva Lui iubire de oameni, veselindu-se cu duhul, că l-a încredinţat Dumnezeu de iertarea păcatului lui, auzindu-i smerita lui rugăciune şi zicea: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că în această viaţă vremelnică m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin acest semn mare şi nou, dîndu-mi îndrăzneală către Tine”.

Astfel, petrecînd el în mărturisire, s-a făcut ziuă şi, veselindu-se întru Domnul, a uitat de trupeasca hrană în ziua aceea de bucurie.
 Focul din candela aceea l-a păzit în tot timpul vieţii sale, punînd untdelemn într-însa, ca să nu se stingă, şi iarăşi a petrecut într-însul duhul lui Dumnezeu, fiind de toţi ştiut şi folositor. 

Iar cînd era să se ducă din viaţa aceasta, i s-a arătat de la Dumnezeu, mai înainte cu cîteva zile, ceasul sfîrşitului său şi s-a odihnit în pace, dîndu-şi sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments