Lupta cu patimile8 min read

„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului.
 
De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. 
Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă.
 Dar însemnătatea postului nu se termină aici: am vorbit de postul trupesc, dar el trebuie să fie pentru noi şcoală a postului duhovnicesc.
 
Ce este postul duhovnicesc?
Este înfrânarea de la tot ce ne vătăma, de la tot ce strică sufletul nostru, adică de la patimi, ce stau la temelia tuturor păcatelor noastre.
Sfinţii Părinţi deosebeau opt patimi de căpetenie:lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, deznădejdea, slava deşartă şi trufia.
 
De ce patima lăcomiei pântecelui a fost pusă pe primul loc? Fiindcă cel ce nu biruie această patimă josnică, dobitocească, nu va putea înfrânge nici celelalte patimi.
Sfinţii Părinţi, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înţeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învaţă că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naşte în inimă altă patimă, mai subţire, iar împreună atrag o alta şi aşa mai departe.
 Această legătură nedespărţită dintre patimi poate fi comparată cu un lanţ greu, în care suntem cu toţii strâns înfăşuraţi şi pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanţ, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre.
Dacă omul se îmbuibă întotdeauna, dacă este întotdeauna peste măsură de sătul, dacă se îndoapă mereu cu mâncăruri gustoase, dulci, şi mai ales dacă bea mult vin, lăcomia pântecelui atrage după sine curvia – iar curvia este o patimă josnică şi atât de scârboasă încât nici măcar nu trebuie să se pomenească între creştini, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către efeseni (v. Efes. 5, 3).
După ce mâncăul cade în curvie, ce se va întâmpla? Va avea nevoie de bani ca să ţină amante, şi încă de bani mulţi. Sufletul lui va arde să dobândească din ce în ce mai multe bunuri pământeşti cu care să atragă femeile desfrânate.
Cu alte cuvinte, va fi cuprins de patima iubirii de argint, a dragostei de bani – iar aceasta este, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei, rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10).
 
Iar dacă omul cu burta ghiftuită, care duce o viaţă de curvie, îşi fixează drept scop dobândirea bogăţiei, cade negreşit şi în patima mâniei, începe să fie iritat, mânios, să înjure, să blesteme, să-i urască pe toţi câţi stau în calea planurilor lui josnice.
Deseori însă, ca să-l oprească pe un astfel de om din calea păcatului, Domnul îi trimite boli grave sau ruină financiară, îl face să cunoască înjosiri adânci sau moartea celor apropiaţi.
Şi atunci îşi intră în drepturi următoarea patimă – întristarea, întristarea este marea cădere cu duhul care urmează după eşecurile de tot felul suferite în viaţă – şi dacă în întristarea sa omul nu-şi aminteşte de dragoste, de faptele bune, de Dumnezeu, cade negreşit în următoarea patimă – deznădejdea.
Aceasta pune o pecete grea asupra sufletului. Pe om nu-l mai interesează nimic, i se pare că degeaba se osteneşte, încetează să se mai roage, se depărtează de Biserică.
Deznădejdea adâncă duce nu rareori chiar la sinucidere.
Vedem că toate aceste patimi sunt legate de trupul nostru, cu poftele lui, şi că au drept rădăcină patima primă şi de temelie – lăcomia pântecelui.
Mai rămân două patimi, cele mai pierzătoare şi cele mai cumplite, ce nu mai sunt legate nemijlocit de patimile trupului, ci pun stăpânire chiar şi pe sufletul şi inima asceţilor mari dacă aceştia vor dobândi părerea că au ajuns pe culmile virtuţii şi piscurile sfinţeniei.
 Acestea sunt slava deşartă şi trufia, care urmează acesteia. Chiar dacă are virtuţi, omul nu trebuie să creadă că le-a meritat prin osteneala sa, ci să vadă în ele darul lui Dumnezeu.
Dar ce vorbesc eu de asceţi! Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. 
Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.
 Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi, mai prejos decât el, nevrednici de el, şi se îngâmfă asupra lor ca asupra unor nimicnici care nu ştiu nimic, care nu fac doi bani şi nu vede nefericitul că se află în stăpânirea păcatului de moarte al trufiei, cea mai cumplită dintre toate patimile, fiindcă ea alcătuieşte esenţa duhovnicească a diavolului şi este urâtă înaintea lui Dumnezeu. Urât este înaintea Domnul tot omul trufaş.
 Nu o dată aţi auzit, când s-a citit Epistola Sfântului Apostol Iacov, că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4, 6). Omul trufaş nu va putea nicicând să placă lui Dumnezeu, chiar dacă şi-ar petrece întreaga viaţă în asceză. Iată cât de pierzătoare e patima trufiei.
Închideţi deci ochii, plecaţi-vă capetele şi îndreptaţi-vă ochii minţii spre adâncul propriei voastre inimi, şi căutaţi: ce patimi, ce şerpi se cuibăresc acolo? Găsiţi-i pe toţi, şi doar atunci să cutezaţi a veni la spovedanie. Nimic să nu ascundeţi.
Înaintea voastră stă postul – vreme de pocăinţă şi mântuire. Mulţi nu pricep însemnătatea posturilor şi nu le ţin. 
Totuşi, tocmai postul trupesc ne ajută să ne pocăim şi să ne mântuim, fiindcă, după cum am văzut deja, lăcomia pântecelui este născătoarea tuturor celorlalte patimi şi în acelaşi timp cea mai uşor de biruit. 
Dacă vom împlini această poruncă uşoară, dacă ne vom înfrâna pântecele, vom căpăta stăpânire şi asupra celorlalte patimi.
Pentru a birui toate patimile, până la una, avem neapărată nevoie să deprindem înfrânarea – iar fără postul trupesc nu putem face asta. 
 
În şcoală, elevii sunt conduşi treptat de la cunoştinţele cele mai elementare până la cele mai avansate, de la alfabet până la matematicile superioare – şi înfrânarea trebuie începută de la alfabet, de la înfrânarea pântecelui.
Iată de ce are atâta însemnătate postul – lucru pe care mulţi nu îl înţeleg, şi nici ei nu ţin posturile, nici pe copiii lor nu îi învaţă să le ţină; şi nu numai că nu-i învaţă, ci le şi dau exemplu rău de călcare a postului. În Săptămâna Patimilor, chiar şi în Vinerea Patimilor mama îşi hrăneşte copiii cu carne şi spune: „Mâncaţi, mâncaţi, copii, ce dacă e post! Dumnezeu vede că totdeauna ne hrănim prost. Dumnezeu iartă, Dumnezeu n-o să ne tragă la socoteală pentru asta…”
Ba nu, ci o să-i tragă la socoteală pe cei care îşi strică copiii! Fiecare mamă trebuie săsi înveţe copiii de mici cu postul, ca în vechime, când tot poporul nostru ţinea posturile.
 

 

Deci, nu subapreciaţi însemnătatea postului; deprindeţi-vă copiii cu postul de la cea mai fragedă vârstă, nebăgând în seamă batjocurile hulitorilor. 
 
Aceştia n-au decât să râdă, afundându-se în poftele lor, iar voi bine să-L cuvântaţi pe Dumnezeu, Care prin Biserica Sa ne învaţă cum să luptăm cu patimile.
 
 Să urmaţi tuturor poruncilor Bisericii, fiindcă ea este mama voastră bună, curată, sfântă, care ne învaţă numai lucruri mântuitoare. 
 
Să nu uitaţi de post, ci ţineţi-vă de toate rânduielile bisericeşti strâns-strâns, cum se ţine pruncul de fusta mamei – şi Domnul vă va îndrepta într-acolo unde năzuieşte inima voastră: în împărăţia luminii, în împărăţia harului. 
Amin.
Sf. Luca al Crimeei
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments