Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi Matei 25, 31-468 min de citit

 De-acum tensiunea creşte întru toate. Şi ce poate fi mai cutremurător decât faptul că – într-o eshatologie răsturnată – „se vor deschide cărţile şi se vor arăta faptele oamenilor, înaintea divanului Tău celui neîndurat; şi va răsuna toată valea plângerii cu groaznică scrâşnire, văzând pe toţi cei care au păcătuit trimişi în chinurile cele veşnice, cu dreaptă judecata Ta şi fără de folos plângând“ (Stihira podobică II, Vecernie). 

Iar textul care, credem noi, marchează cel mai amplu spaţiul Duminicii, aducând aminte de Judecata ce va să vie, aparţine tot Vecerniei – pregătitoarea praznicului: „Trâmbiţele vor suna şi mormintele se vor deşerta şi se va scula toată firea omenească, cutremurându-se; cei ce au făcut cele bune, cu bucurie se vor deştepta, bucurându-se, aşteptând să ia plată; iar cei care au păcătuit vor tremura, cumplit văitându-se, fiind trimişi la chinuri, şi de cei aleşi despărţindu-se. 
Doamne al Slavei, milostiveşte-Te spre noi, ca un bun, şi ne învredniceşte pe noi de partea celor ce Te-au iubit pe Tine“ (Stihira a III-a, a Vecerniei).

Duminica aceasta – a cărei Evanghelie (Matei 25, 31-46) este, dacă vreţi, una din cele mai clare lentile prin care se vădeşte accesibilă Împărăţia Cerurilor – este o Duminică a gestului simplu, mărturisitor al dragostei.

De-o parte, cei care fac „unuia mai mic“ gesturile frăţietăţii, ale comuniunii în har, de cealaltă parte, indiferenţii, cei care se pun în mişcare doar dacă „se merită“, dacă au o motivaţie suficientă.

De o parte, „boierii“, cei care ajută
mereu, stând în tensiunea ieşirii în întâmpinarea aproapelui, de cealaltă parte, „arendaşii“ faptei, cei care ies la întâlnirile cu amărâtul doar dacă-i vede cineva, spectacular, de dragul publicităţii.

Sf. Maxim Mărturisitorul (în Filocalia 2, Patru sute de capete despre dragoste, p. 133-134) este cel care sintetizează – în stilu-i de neegalat – porunca aceasta, miez de Duminică a Judecăţii: „Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că Îl şi imită, după putere. Astfel, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar, răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, Se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbdând, răbda, neînvinovăţind pe nimeni.

 Acestea trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi Împărăţia Lui se amăgeşte pe sine. Căci nu cel ce-Mi zice Mie „Doamne, Doamne“ va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui (Matei 7, 21).

 Şi iarăşi: Cel ce Mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele… (Ioan 14, 11). Iar, ca la un fel de adaos venit de Sus, primar pentru Duminica aceasta, acelaşi glas de mărturie al Filocaliei grăieşte: „Lenevia în lucrarea poruncilor îi face [pe unii] să nu ştie că cel care are credinţa în Hristos nesmintită are în sine deodată toate darurile dumnezeieşti.

 Căci ne aflăm, din pricina lenei, departe de dragostea lucrătoare faţă de El, care ne arată comorile dumnezeieşti ascunse în noi…“ (idem, cap. 69, p. 136-137). Iar – pe linia dintotdeauna a patristicii – Sfântul conchide, în privinţa comorilor ce sunt ascunse în inima noastră, că ele „se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci“ (idem, cap. 70, p. 137), ca arvună a Duhului.

Cântarea Litiei vine şi ea să ne arate această realitate, pe care – din comoditate, într-o vreme totalmente incomodă – o uităm, şi-anume aceea că, numai grijind de viaţa sa în Hristos, omul dinlăuntru, izbindu-se de patimi, începe de aici înainte să se bucure de bucuriile ce-i sunt promise…

Zice cântarea: „Cunoscând poruncile Domnului, aşa să vieţuim: pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetaţi să-i adăpăm, pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe străini să-i aducem în casă, pe bolnavi şi pe cei din temniţe să-i căutăm, ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia ce s-a gătit vou㻓 (Slava Litiei).

Se vădeşte, aşadar, Judecata lui Hristos ca o Judecată în Iubire, a faptelor de iubire.
Căci nimic din ceea ce ne cere Evanghelia, şi prin glasul ei, Domnul, nu sunt lucruri imposibile.
Dar e drept că ele nu sunt posibile fără Hristos.

El, Dumnezeul Cel Întrupat, este Cel dintâi Care ne arată cât sunt de minunate faptele acestea, care par a fi fără importanţă. Hrana care atinge buzele săracilor hrăneşte pe Cel Care dă hrana, făcându-Se El Însuşi hrană (Trup şi Sânge). Apa ce-nmoaie buza setei săracilor atinge buza crăpată de aşteptare a Dumnezeului Care izvorăşte apele. Haina, haina cârpită, dar curată, aşezată pe trupul mâncat de frig al săracului, se face îmbrăcăminte de purpură cerească Celui Care a îmbrăcat cerul „ca şi cu un cort“. 

Şi cine, înainte de Hristos, şi-ar fi închipuit că El, Dumnezeul Măririi, Se va identifica într-atât cu întemniţaţii şi bolnavii, încât să admită – temniţă fiindu-i mormântul – ca după Înviere să facă din rănile acestea rai de virtuţi?

Sufletul nostru, în balanţa aceasta cutremurătoare. De-aceea spun Părinţii filocalici, ai patericului, că aducerea-aminte de moarte este cutremurătoare (şi noi, în Sâmbăta ce a trecut, tocmai aceasta am făcut-o).
Căci în cutremurul temeliei minţii se reconstruieşte toată slava edificiului vieţii noastre.
Şi-n faţa morţii, ca şi în faţa iubirii lui Dumnezeu, nu mai merge cu cosmeticizarea. 

Nu putem să ne prezentăm cu feţele ce-au fost boite de indiferenţă, machiin­du-le în lacrima durerii de celălalt.
Lacrimile noastre – de-au fost, câte au fost –, ca şi faptele noastre, au ajuns în cer înaintea noastră. Duminica aceasta, zisă şi a „Lăsatului de sec de carne“, spre aceasta ne îndeamnă: să lucrăm la viaţa morţii noastre, ca viaţă de după moarte.

 Câtă vreme Biserica îşi cântă cântarea, deşi e departe, Ziua cea Înfricoşată este în mijlocul nostru. 
Înainte de a începe exerciţiul învierii noastre, ea, Biserica, ne propune – la o inten­sitate care să nu ne rănească echilibrele sufleteşti – exerciţiul amplu al Judecăţii.
Căci ne zice: „Iată, vine ziua Domnului Atotstăpâni­torului, şi cine va suferi frica venirii Lui? Căci cuptor arzător şi zi a mâniei este, întru care Judecătorul va şedea, dând fiecăruia după faptele sale“ (Slava Luminândei).

Dacă vă gândiţi că este departe împlinirea icoanei acesteia, luaţi seamă că fiecare prezenţă în Biserică – locaş – vă este un astfel de exerciţiu.
În spatele Sfintei Mese, după Crucea ce străbate măruntaiele Golgotei, se află Scaunul cel de Sus, al Judecăţii, (unde doar Arhiereul, numai la Liturghie şi numai în vremea citirii Apostolului şade…).
Biserica însăşi se arată a fi un „cuptor“ încins de Duhul Sfânt, întru care, în răcoarea umbrei Judecă­torului, fiecare primim după cum I-am dat. De-aceea Sfânta Liturghie este, dacă vreţi, şi un astfel de control al plinirii Evangheliei aces­teia zdruncinătoare de lene.

Seara, la Vecernia de Duminică, se cântă din Triod samoglasnica zilei: „Lăcomind, ne-am supus goliciunii celei dintâi, biruiţi fiind de gustarea cea amară, şi de la Dumnezeu ne-am lepădat. Ci să ne întoarcem la pocăinţă şi să ne curăţim simţirile asupra cărora este războiul, făcând începerea postului; cu nădejdea darului inimile întărindu-ne, iar nu cu mâncărurile, întru care cei ce au umblat nu s-au folosit. Şi în acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu, în sfânta şi purtătoarea de lumină noapte a Învierii, Cel Ce S-a adus junghiere pentru noi şi S-a împărtăşit pe Sine ucenicilor la Cina cea de Taină; Care risipeşte întunericul necunoştinţei cu lumina Învierii Sale“ (Stihoavnă, glas 8).

Iată, dar, motivul pentru care postim: să ne împărtăşim. Rugăciune? Cântare?

„Vai mie, înneguritule suflete! Până când de la răutăţi nu te mai curmezi? 
Până când zaci în lene? De ce nu-ţi aduci aminte de înfricoşătorul ceas al morţii?
 De ce nu te cutremuri cu totul de înfricoşătoarea Judecată a Mântuitorului? Oare ce vrei să răspunzi sau cum vrei să dai seamă? 

Lucrurile tale stau faţă, spre mustrarea ta, faptele tale te vădesc, pârându-te.
 Deci, o suflete! Vremea a sosit, aleargă, apucă înainte şi, cu credinţă, strigă: Greşit-am, Doamne, greşit-am Ţie; dar ştiu, Iubitorule de oameni, bunătatea Ta; Păstorule cel bun, nu mă despărţi pe mine de la starea cea de-a dreapta Ta, pentru mare mila Ta“ (Stihira Octoihului, Slava glas 8).

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments