Domnul uraste ceva !.Ce?6 min de citit

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul!
Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!

Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…

Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.

 

Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.

Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul.
Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă.
Că ori lumina nimiceşte întunericul, ori întunericul alungă lumina.
Omul, la început, a ieşit din mâinile lui Dumnezeu frumos ca lumina, curat ca adevărul şi plăcut ca sfinţenia.
Trecut apoi prin baia Botezului, aceste minunate trăsături dumnezeieşti s-au fixat peste chipul lui, devenind moşteniri personale.
Ce frumos e omul cât le are nestricate pe acestea, în starea de copil, câtă vreme, necunoscând binele şi răul, el nu s-a alipit de rău!
Dar, după trecerea şi înstăpânirea păcatului peste aceste minunate moşteniri, ce prăpăd nimicitor rămâne! Şi ce urât chip ajunge să aibă omul.

Departe…, în răsăritul îndepărtat al Asiei, undeva între India şi Birmania, există o ţară, Pakistanul… Acolo, în regiunea aceea tropicală, sunt unele dintre cele mai frumoase locuri de pe toată faţa pământului. Cu cel mai gras pământ, presărat în insule, între cele mai frumoase ape… Acolo se varsă în Oceanul Indian Gangele, fluviul socotit sfânt de către acele milioane de oameni care locuiesc acolo.
Atraşi de frumuseţea şi de belşugul locurilor acelora, oamenii s-au aşezat şi s-au înmulţit atât de mult, încât au ajuns la cel mai mare număr de populaţie pe o anumită suprafaţă de pe glob. Căci acolo totul era atât de frumos şi fericit înainte.
În anii trecuţi însă a trecut peste toată regiunea aceea un ciclon…, un vânt care sufla răsucindu-se şi mergând cu o vi-teză nebănuită.
A suflat şi a mers cu o viteză şi cu o putere atât de mare, încât pe o întindere uriaşă a nimicit totul.
Peste două mii de insule mai mari sau mai mici din acea parte a Oceanului Indian a trecut ca un potop nimicitor suflarea acestui vânt aducătoare de moarte.
Valuri de ape ridicate până la douăzeci de metri înălţime…
Vânt cu peste 200 km. pe oră…
Ploi revărsate ca nişte fluvii din cer…
Tunete şi trăsnete înspăimântătoare, spărgându-se toate, unite în cel mai cumplit fel, au prefăcut toată frumuseţea aceasta într-un scurt răstimp de vreme în ceva de nedescris.
Resturi de oameni amestecate cu resturi de pomi, de vite, de case, de tot felul, ieşeau din noroaiele pământului şi apei.
«Nu puteai face un pas – spunea cineva care a văzut – fără să calci pe un cadavru».
Se vorbea la început de o sută de mii de morţi… După aceea, de patru sute de mii, apoi de peste un milion… Sute de insule locuite de oameni, aşa de frumoase înainte, au fost măturate şi înghiţite de apele oceanului înfricoşat.
Iată ce este omul îngâmfat! Iată ce este puterea lui!

Aşa rămâne şi frumuseţea nevinovăţiei, după ce trece păcatul peste această frumuseţe în viaţa unui om!
De aceea urăşte Dumnezeu păcatul şi îl cheamă pe om să alerge la adăpostul mântuitor al Crucii lui Hristos, unde păcatul nu-l mai poate ajunge. Unde moartea nu-l mai poate nimici. Unde frumuseţea dumnezeiască rămâne peste crea-tura iubită, luminoasă şi dulce, fericită şi odihnitoare, pe totdeauna.

Suflete dragă, vino şi tu la Domnul Iisus! Eşti tânăr încă… Poate peste tine n-a trecut încă uraganul, ciclonul înspăimântător al păcatului, să-ţi nimicească frumuseţea, grădina şi primăvara vieţii tale.
Vino la Domnul Iisus, să te apere!
Vino la Domnul Iisus, ca să fii ferit de păcatul şi de nelegiuirea peste care trebuie să vină mânia pedepsitoare a dreptăţii lui Dumnezeu!
Vino la Domnul Iisus, cât încă regiunile sufletului tău sunt frumoase, liniştite şi paşnice, până când încă peste ele nu s-a întins păcatul, urâţenia şi lepra lui cea respingătoare!
Întorcându-te la Domnul astăzi, El îţi va păstra curată pacea sufletului şi frumuseţea tinereţii. Astfel că tu vei ajunge o regiune binecuvântată, un vas locuit de Hristos, un loc în care va sălăşlui pacea, dragostea şi dreptatea, pe totdeauna. Şi din mijlocul frumuseţilor de pe pământ, vei trece apoi feri-cit în mijlocul frumuseţilor cereşti, fără să cunoşti ciclonul, vârtejul, uraganul pedepsitor al păcatului şi al Judecăţii.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Făcător şi Dulcele nos-tru Binefăcător, Dumnezeul nostru!
Slavă Ţie, pentru că ne-ai făcut nişte făpturi atât de minunate! (Ps. 139, 14).
Te rugăm, întinde peste noi mereu braţele ocrotitoare ale Crucii lui Iisus, spre a ne ocroti de nimicirea păcatului şi de pedepsirea Judecăţii.
Iar pe cei care au căzut sub blestemul cel pustiitor al pedepsei şi al păcatului, ai milă, Doamne, şi ridică-i, îi izbăveşte şi-i mântuieşte şi pe ei, pe toţi.
Amin.

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments