Cum sa postim!6 min de citit

Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul.
Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare-aminte bucatele pe care le mâncăm. Om trufaş!
Visezi aşa de mult şi aşa de semeţ cu privire la mintea ta, iar ea atârnă cu desăvârşire şi fără contenire de stomac.
  Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte.
Mintea, care împărăţeşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale de stăpânitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună legii postului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necontenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze.

Temelia virtuţilor este postul.
Omului nou zidit, când a fost pus în Rai, i s-a dat o singură poruncă: porunca postului. 
Fireşte, ea a fost dată fiindcă era îndeajuns pentru a-l păstra în neprihănirea lui pe cel întâi-zidit.
Porunca nu privea mulţimea mâncării, ci felul ei

Aşadar, să tacă cei ce recunosc postul doar în privinţa mulţimii, iar nu a felului mâncării. 
Adâncindu-se în cercetarea prin cercare a postului, vor vedea ce însemnătate are felul mâncării. 
Aşa de însemnată este porunca postului, dată omului în Rai de către Dumnezeu, încât o dată cu
porunca, a fost rostită şi ameninţarea cu pedeapsa dacă porunca avea să fie încălcată.
Pedeapsa era îmbolnăvirea omului de moartea veşnică. Şi acum continuă moartea păcatului să-i îmbolnăvească pe călcătorii sfintei porunci a postului.

Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării nu poate să-şi păstreze nici fecioria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâna mânia, se dedă leneviei, trândăviei şi întristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească, ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătarii până la saţ. […]

Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi fi flămânzi! (Luca 6, 26).
Aşa a grăit Cuvântul lui Dumnezeu despre călcătorii poruncii sfântului post.
Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi deprins decât ghiftuirea cu mâncăruri materialnice şi desfătări materialnice, care nu se găsesc în cer?
Cu ce vă veţi hrăni în veşnicie, dacă aici nu aţi gustat nici una din bunătăţile cereşti? 
Cum veţi putea să vă hrăniţi cu bunătăţile cereşti şi să vă îndulciţi de ele, când n-aţi agonisit nici o iubire faţă de ele, ci numai scârbă?

Adevărata pâine a creştinului este Hristos.

Săturarea ce nu cunoaşte saţ cu această pâine, iată „îmbuibarea” şi desfătarea cea mântuitoare la care sunt chemaţi toţi creştinii. Fără saţ „ghiftuieşte-te” cu Cuvântul lui Dumnezeu; fără saţ „ghiftuieşte-te” cu plinirea poruncilor lui Hristos; fără saţ .„ghiftuieşte-te” cu masa cea gătită împotriva celor ce te necăjesc şi „îmbată-te” cu paharul cel puternic (Psalmi 22, 67). […] 

Postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se luptă cu patimile sufleteşti, şi după ce le-a biruit, pătrunde întreaga alcătuire a omului, îl curăţeşte; în biserica cea cuvântătoare curăţită, ea îl aduce pe Dumnezeu.
Cel ce seamănă pământul fără să-l fi lucrat pierde sămânţa, şi în loc de grâu culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna seminţele rugăciunii fără să fi subţiat trupul, în loc de dreptate vom culege roada păcatului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gânduri şi visări deşarte şi păcătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale împătimirii de plăceri.

Trupul nostru a luat fiinţă din pământ, şi dacă nu-l lucrăm aşa cum se lucrează pământul, nicicând nu poate să aducă roadă dreptăţii. Dimpotrivă, dacă cineva lucrează pământul cu mare sârguinţă şi cheltuieli, dar îl lasă nesemănat, pământul se va acoperi cu neghină deasă.
 La fel şi cu trupul: când este subţiat prin post, dar sufletul nu e lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine părinte al unor neghine de multe feluri, patimile sufleteşti: cugetarea semeaţă, slava deşartă, dispreţul.

Ce este patima îmbuibării şi beţiei? Pofta firească de mâncare şi băutură care şi-a pierdut dreapta rânduială, care le pretinde mâncare şi băutură mult mai multă şi mai felurită decât este nevoie pentru sprijinirea vieţii şi a puterilor trupeşti, asupra cărora mâncarea, când prisoseşte, lucrează în chip cu totul potrivnic rostului său firesc, lucrează în chip vătămător, slăbindu-le şi nimicindu-le. Pofta de mâncare se îndreptează prin mese simple şi înfrânarea de la ghiftuire şi de la desfătarea cu gustul mâncării. Pentru început, trebuie părăsită ghiftuirea şi desfătarea cu gustul mâncării; prin aceasta, pofta de mâncare se ascute şi se îndreptează, iar când se îndreptează, atunci se mulţumeşte cu mâncare simplă. […]

Cea mai bună postire o socot Sfinţii Părinţi a mânca o dată pe zi fără a ne sătura.
Un astfel de post nu slăbeşte trupul prin nemâncare şi nu-l îngreunează cu prisosul mâncării, ci îl păstrează bun de lucrarea cea mântuitoare.
Un astfel de post nu străluceşte prin nimic şi, ca atare, postitorul nu are pricină de trufie, către care omul este atât de înclinat săvârşind fapta bună, mai ales când aceasta iese din hotarele obişnuitului.

Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate îndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mănânce de două ori. Postul e pentru om, nu omul pentru post, însă oricum am întrebuinţa mâncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvârşire: ea îl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti.

Postul fără măsură, adică înfrânarea prisositoare şi prelungită de la mâncare, nu e încuviinţată de Sfinţii Părinţi: din înfrânarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta omul îşi pierde puterea de a mai săvârşi nevoinţele cele duhovniceşti, adeseori cade în ghiftuire, adeseori cade în patima semeţirii şi trufiei. […].

Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, volumul I

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments