Domnul Iisus Hristos nu ne-a lăsat numai o simplă învățătură, ci a întemeiat Biserica.
În Ea Duhul Sfânt care suflă unde voiește (Ioan3.8), ne dă puteri să înfăptuim învățătura lui Hristos.
Și deoarece e vorba despre dragostea care îndelung rabdă, nu se mânie, nu se trufește, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr și
niciodată nu cade (1Corinteni 13.4-8 ), împlinirea ei zidește acea unitate pe care o vrea Dumnezeu, căci dragostea e un nucleu care unește si
adună și nicidecum nu desparte sau risipește.
Biserica este Cea care ne dă naștere întru Hristos și după naștere, prin porțile Împărăției care sunt cele șapte Sfinte Taine, ne duce la
mântuire. Are grijă de desăvârșirea noastră și ne rabdă neputințele noastre, iar atunci când noi ca și fii ai Ei ne purtăm nevrednic de chemarea
noastră, primește loviturile și ne poartă rușinea, deși după dreptatea omenească, pedeapsa o suferă cel ce greșește.
Apostolul Pavel spune că dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate se bucură împreună.
(1 Corinteni 12.26) Cămașa lui Hristos, care simbolizează Biserica, nu era cusută din mai multe bucăți, ci țesută dea-ntregul. De aceea ostașii au
și tras la sorți cui va cădea, căci nu puteau s-o împartă.
Costache Ioanid, un poet creștin, scrie în una din poeziile sale:
… Și nu ostașilor prin sorți
Cămașa albă și-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porți
Și fără ea toți suntem morți
Și eu, și tu. …
Precum Mântuitorul Hristos n-a venit numai pentru un anumit grup de oameni, ci pentru toți cei născuți din Adam, asemenea și Sfânta Biserică
duce cuvântul lui Dumnezeu la inima fiecărui om, aducându-i aminte de fiecare dată că are origini dumnezeiești și împărătești. Și precum scria
Tertulian, după natura lui, fiecare suflet e creștin.
Greșala noastră e că nu întotdeauna recunoaștem asta. Dar vedeți, dumneavoastră, adevărul e ceea ce este și nu doar ceea ce-i place omului.
Deși Nietzshe prin filosofia sa a lăsat o amprentă negativă, ba chiar a și atacat creștinismul, totuși ne îngaduim să amintim o celebră frază a lui:
„Trebuie să porți în tine haosul ca să dai naștere unei stele dănțuitoare.” Nu suntem specialiști în domeniu ca să comentăm cele spuse de el, dar
pare-ni-se că în aceste cuvinte se întrevede acea lucrare a lui Dumnezeu la facerea lumii, dar și mai mult, la pregătirea oricărui suflet pentru
veșnicie. Repetăm, nu suntem siguri că Nietzshe a avut asta în vedere, dar noi putem să auzim, să găsim Adevărul și în orice frază lustruită, dar
și în orice fir de iarbă, pentru că Dumnezeu, de voiește – vorbește și prin asin. (Numeri 22. 28-30)
Exact și Biserica lui Hristos se grijește de noi, ba chiar ne cheamă la o treaptă mai înaltă.
Prin gura lui Pavel apostolul ne spune: „O, copiii Mei, pentru care sufăr durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi.” (Galateni 4,19 )
Aceste „dureri ale nașterii” le rabdă de multe secole, asemenea Domnului Hristos Mirele Ei. Le rabdă în tăcere și smerenie.
Biserica având dimensiuni cosmice, are capacitatea să încapă în Sine lumea văzută cu „haosul” ei, oferindu-i posibilitatea nașterii întru
veșnicie.
Însă lumea I se opune cu vehemență, învinuind-O că se implică în treburile ei. Și nedându-și seama că există, adică supraviețuiește, numai
datorită rugăciunilor Bisericii care zice că mult poate rugaciunea dreptului care se face (Iacov 5,16), judecă pe toți și pe toate și se îndeletnicește
zilnic cu chițibușuri, plătind corvoade vrajmașului ucigaș de suflete. Dar totuși Biserica le rabdă pe toate, știind că într-o bună zi , fiind
înviforați de patimile și valurile lumii, vor apela la ajutorul Ei.
Fiindcă numai Cârmaciul Ei, Hristos Cuvântul Întrupat al Tatălui are putere să oprească furtuna de pe mare zicându-i: „Taci! Încetează!” (Marcu 4.39)
Toți cei care au văzut și văd în continuare Biserica prin diferite mituri și prejudecăți, sunt chemați și chiar bineprimiți în Ea, sau cel puțin la un
dialog sincer. Dar, credeți-ne, nu sunt ei cel mai mare pericol pentru obștea creștinească. Atunci când sunt trimiși apostolii la predică, Hristos
le spune: „În calea păgânilor să nu mergeți și în cetate de samarineni să nu intrați, ci mai degrab mergeți către oile ale casei lui Israel.”(Matei
10.5-6)
Problemele, suferințele Bisericii sunt mai mult din partea noastră, a oilor celor pierdute ale casei „noului Israel”. De ce? Pentru că nu știm
cine-i mare și cine-i tare. (asta ca să nu răspundem prin zicala:casa arde, dar baba se piaptănă).
Domnul Hristos mergea spre patimi, iar ucenicii nu știau cine-i mai mare. (Luca 22.24-27) Mântuitorul se smerește înaintea tuturor, iar
ucenicii nu știu cine-i mai mic, ca să spele picioarele celorlalți. (Ioan 13.1-20)
Se arată tuturor ca Trimis al Tatălui, dar iudeii strigă în gura mare: „Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”(Ioan 7.52)
Le spune tuturor că El e mai mare decât sâmbăta, iar oamenii caută să-L omoare pentru că nu ține legea sâmbetei. (Ioan 5.18)
Hristos caută măcar o singură faptă bună ca să-i mântuiască, oamenii, însă, măcar una rea, cât de mică, pentru a-L osândi. Și până la urmă au
găsit. Răspunsul afirmativ Da Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului stând dea dreapta puterii și venind pe norii cerului (Matei 26.64), l-au
socotit ca blasfemie și L-au judecat la moarte. (Matei 26. 65)
Spuneți, vă rugăm, oare nu se petrec acestea toate în zilele noastre? Trebuie să fii orb și împietrit ca să nu le vezi. Și, fiți atenți, pe Hristos L-au
judecat la moarte cei de un neam cu El și nu păgânii!!! Pilat le-a dat voie să facă ce vor pentru că amenințau cu răscoală și, spălându-se pe
mîini, a zis: „Nevinovat sunt de sângele acestui drept, voi veți vedea.”(Matei 27.25)
Posibil cineva să nu fie deacord cu cele ce le spunem, dar dacă ar mai veni Hristos încă o dată în chip smerit, prima cuvântare ar fi pentru
noi: „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici …” (Matei 23. 13-16), iar noi, pare-se, am striga primii: „Răstignește-L !” (Matei 27. 22-23)
Biserica merge asemenea lui Hristos spre Golgota Sa, spre patimi, însă oamenii nu pot împărți locurile de cinste, certându-se cui i s-a dat
cheile Împărăției și puterea de a lega și dezlega păcatele sau întâietatea între Bisericii; celor din Roma, Ierusalim sau Constantinopol?
Cine-s mai aproape de Dumnezeu, cei ce țin calendarul vechi sau cel îndreptat?
Care limbă e mai „sfânta”, slavona sau greaca?
Tentația de a politiza Biserica nu-i caracteristică doar celor de la conducere, ci și celor din Biserică. Ioan și Iacob au cerut să stea unul dea
dreapta și altul dea stânga în Împărăția lui Dumnezeu, iar fariseii și saducheii în genere Îl voiau doar un lider politic și mai mult nimic.
Însă Hristos le spune smerit: „Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta.” (Ioan 18.33-37) Prin Evanghelie Domnul Hristos ne cheamă la o viață
nouă. Ne cheamă la o cultură care-l ridică pe om până la îndumnezeire. Cultura laică se termină cu mormântul, iar Ortodoxia ne dă una care ne
trece dincolo de el și de ceea ce numim noi moarte.
Galileea era un ținut locuit de pescari și mulți din apostoli erau oameni simpli ce se întrețineau din pescuit. Desigur cei ce se credeau elita țării,
cărturarii și bătrânii poporului așteptau ca Mesia să vină la ei întâi de toate ( posibil sa le ceară sfaturi), dar n-a fost așa. Pentru aceasta Hristos
a fost ignorat și chiar urât de ei. „Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”(Ioan 7.52), – ziceau ei plini de ură.
Astăzi ne spun și nouă asemenea cuvinte, inclusiv și unii din „adepții” ceștinismului, chipurile, el a suferit eșec, n-a adus prea mult folos
omenirii și nu-i capabil să schimbe lumea în mai bine. Schimbarea lumii nu-i în creștinism!? Ei, dar culmea prostiei nu-i aici. Am avut trista
ocazie să asistăm la o discuție „filosofo-creștină” în care unul din pretinșii experți a spus că la baza creării și formării omului au fost și sunt …
microbii !? Nu suntem experți în Microbiologie, dar spusele „omului de știință” erau că microbii și paraziții au o viață aparte care influențează
radical asupra vieții sau existenței omului. Ei impun niște legi, iar omul, cununa creației lui Dumnezeu, se supune. Stranie gândire, de parcă
microbii și paraziții ar fi centrul a toate, omul, însă, nimic altceva decât un accident. Numai că Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i
rușineze pe cei înțelepți. (1Corinteni 1.28)
Excepție nu fac nici „neînfricații” zeloți. Oamenii aceștia pierd capacitatea de a gândi treaz, pe când asta e una din cele mai mari virtuți a
tuturor timpurilor, și cu atât mai mult se cere a fi a celor de azi. A crede în Dumnezeu și a avea încredere în El – sunt lucruri total diferite.
Se vede clar că la capitolul încredere sunt întrebări chiar destul de serioase.
„Sâmbăta e pentru om și nu omul pentru sâmbătă”. (Marcu 2.27) – spune Hristos. Se pare că aud toți, dar nu are cine asculta.
E judecat la moarte pentru că nu ține legea dată de El Însăși prin Moise.
Avem făgăduința dată de Domnul Hristos, că va zidi Biserica e care nici porțile iadului nu o vor zdrobi (Matei 16.18), însă asta nu încape întru ei. „Greu este cuvântul acesta cine poate să-l asculte? Și se duc înapoi și nu mai umbla cu El”.(Ioan 6. 60-66)
Sunt gata să atace orice oponent, însă nu știu a se apăra și se comportă ca niște revoluționari needucați.
Iar cine nu-i deacord cu ei, e declarar vrăjmaș al Ortodoxiei.
Uneori pot să treacă peste competențele lor și să ceară excluderea unui membru din Biserică. Spun că se luptă pentru respectarea canoanelor,
dar singuri aleg din ele numai ce le convine lor, găsindu-și îndreptățire. Nu vă faceți griji, Hristos le spune și lor: „Nu judecați după înfățișare,
ci judecați cu judecată dreaptă.(Ioan 7.24) Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura și vouă.”(Matei 7.1-2)
Precum am spus mai sus, Dumnezeu caută măcar un lucru bun la oameni ca să-i mântuiască, iar ei măcar unul rău ca să-L omoare.
Asemenea și Biserica așteaptă de la credincioșii Ei măcar o faptă bună; să nu piardă credința în Dumnezeu și să nu iasă de sub omoforul Ei,
pentru că numai Ea are puterea și menirea de a-i uni cu Hristos. Însă oamenii nu întârzie, cu orice prilej s-O atace și s-O clevetească,
învinuind-O de toate relele. Biserica le rabdă pe toate și nu răspunde nimănui cu rău pentru rău și poate doar una să întrebe: „Dacă am vorbit
rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați ?” (Ioan 18. 22-23)
Societatea zilelor noastre care tinde tot mai mult să fie doar una de consum, învinuiește Mireasa lui Hristos de faptul că stăruie să-L urmeze
întru toate.
Legile zilelor noastre ne spun că n-ai dreptul la asta pentru că astfel discriminezi pe ceilalți.
― Noi nu credem în Biserică pentru că „credem în dumnezeu” – spune lumea.
― Dar care-i numele dumnezeului vostru? – întreabă Biserica.
… tăcere …
Hristos prin răspunsurile Sale la fel le închidea gurile ispititorilor care singuri mărturiseau că nimeni n-a vorbit ca omul acesta. (Ioan 7.46 )
Cândva Israiltenii au cerut lui Samuel să le pună rege peste ei, ca să-i judece acela, ca și la alte popoare.
Și Dumnezeu îi răspunde: „Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine ca să nu
mai domnesc peste ei.” ( 1Regi 8.5-7)
Și Samuel le-a lămurit care vor fi drepturile regelui care va domni peste ei. „Și veți suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-ați ales și atunci
nu vă va răspunde Domnul.” (1Regi 8. 18) Exact așa s-a și întâmplat.
Oamenii din ziua de zi la fel procedează și cu Biserica, zicând: N-avem noi nevoie de Biserica. Vrem să fim și noi ca alte popoare care au o
”relație personală” cu Dumnezeu. Dar uită că El spune: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de
Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10.16)
Necătând la toate, Biserica nu se depărtează și nu depărtează pe nimeni, ci se roagă pentru toți și plânge înaintea lui Dumnezeu: „Hrănit-am
feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva mea.” (Isaia 1.2)
