„Vine după Mine Cel mai mare decât Mine…“6 min read

(Duminica mai înainte de Botezul Domnului – Marcu 1, 1-8)

Început de an nou în lumea din jurul Bisericii, căci anul bisericesc este marcat – cum bine ştim – la 1 septembrie, după o mai veche şi mai bună rânduială. Şi-n zgomotul sărbătorii, Biserica, prin glasul Evangheliei, cheamă la sărbătoare, la adunare înţeleaptă în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur că nu este uşor. Dar să cerem Domnului luminare şi har ca cele ale Evangheliei să se facă binevestite şi prin noi. Evanghelia Duminicii Dinaintea Botezului Domnului. Fără îndoială, extrem de importantă, pentru că face trecerea dinspre duhul Naşterii lui Iisus Hristos înspre acela al Botezului Său, unul şi acelaşi, şi totuşi altfel. Înălţimea cântării Betleemului, drumul magilor, închinarea păstorilor, toate acestea ne-au comutat la o atmosferă de adâncă bucurie. De data aceasta însă, bucuria se maturizează, creşte întru adevăr. Căci nimic nu-i este neamului omenesc mai drag pentru mântuire decât această evanghelie care discerne dintru început „cine este Cel Care vine întru numele Domnului“.

Textul evangheliei pare a fi concentrat spre Sfântul Ioan Botezătorul. Descrierea acestui purtător de solie cerească, pe care ne-o dă Evanghelia de la Marcu, această lectură evanghelică, rămâne pe retina de icoană a Bisericii, căci mereu, când ne uităm la icoana prăznicar sau la aceea de hram pe iconostasele bisericilor noastre, acest Ioan ne priveşte: îmbrăcat în haine de păr de cămilă, încins cu cingătoare de curea peste brâu, cu faţa ascetică a unui mâncător de acride şi miere sălbatică. Dar tot această evanghelie ne descoperă şi de unde înariparea îngerească a Sfântului Înaintemergător. Din această absolută smerenie în cuprinderea misiunii pe care o are dinaintea poporului lui Israel. Căci omul acesta, la care „ieşea toată ţara Iudeii şi ierusalimitenii“ nu se lasă furat de vreo demnitate omenească, posibilă ispită în uitarea demnităţii la care Dumnezeu l-a chemat. Altfel spus, cel care spune: „vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui“ (Marcu 1, 7) oferă poate cea mai minunată icoană a vindecării de „carierism“, de împlinire umană doar de dragul pro­priului orgoliu, propriei împliniri.

Încă de sâmbăta ce premerge Duminicii acesteia, Ioan se arată (cf. Matei 3, 1-11) drept un om al Duhului şi, să-i spunem chiar aşa, al „bunului-simţ“ întru propovăduire. Strigătul de luptă duhov­nicească al Proorocului, mărturia Înainte­mer­gătorului şi conştiinţa Sfântului stau toate, dimensiuni unice, în lucrarea de dragul lui Hristos-Dumnezeu.
Rupte parcă din cuvântul lui sunt cuvintele înain­teprăznuirii: „Veseleşte-te, pustiu, toată firea cea omenească cea mai înainte însetată! Că acum se arată Izvorul des­fătării, stricând seceta păcatului cu apele Iordanului“. Cântarea liturgică spunând mai departe, „Glasul celui ce strigă, după proorocie, a răsunat în cugetele cele pustiite, zicând: «Gătiţi căi drepte lui Hristos, Cel ce vine ca în Botez să ne topească pe noi, cei învechiţi, stricând osândirea cea dintâi“ (Cântarea a IV-a a Înainteprăznuirii).

Inima aceasta bătând doar pentru Dumnezeu, răzleţindu-se de rudenii, de avere şi de părinţi, alăturarea aceasta, trup şi suflet, Domnului Care vine face din Sfântul Ioan primul model de „om nou“, născut din tensiunea aşteptării Celuia ce toate le face noi. Căci despre această ţintă a slujirii cu smerenie a Dumnezeului Celui Viu vorbeşte Evanghelia Duminicii ce pregăteşte Botezul Domnului, Teofania Cea Care Luminează partea morţii, căci lor, celor care şedeau în umbra şi latura de întuneric a morţii, se arată dintâi Botezul ca roadă de lumină, Hristos „arătându-Se la Iordan, S-a dezbrăcat şi S-a botezat, îmbrăcând firea omenească cu veşmântul nestricăciunii“ (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a IX-a), Teofania ce nu avem cum o trăi în Biserica Slavei stând, decât având smerenia cugetului Înaintemergătorului, socotind mereu că Dumnezeul Cel Viu, Care ne iese în întâmpinare mâine, în zori, la malul cel de viaţă al Iordanului, este, mereu şi mereu, mai tare ca noi, ţelul şi desăvârşirea ţelului nostru. Şi că dacă în cugetele noastre am putea prăznui mereu botezul cel de pocăinţă al apei celei sărate, al lacrimii, doar Botezul cel în Duhul Sfânt face din noi râvnitori împlinitori ai vieţii celei în Hristos-Dumnezeu. Zicem noi că acesta este şi motivul liturgic pentru care Apostolul Duminicii cheamă la râvnă în acest chip: „Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul de binevestitor, slujba ta fă-o deplin! Că eu de acum sunt gata pentru jertfă şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da-o în Ziua Aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care au iubit arătarea Lui“ (II Timotei 4, 5-8).

Iată-ne, dar, „iubitori ai arătării“, prăznuitori ai Teofaniei cea de la Iordan, înglobaţi în neamul cel la Hristos râvnitor, nemuritor al creştinilor. Răniţi cu dorirea de Dumnezeu, vindecatu-ne-am de moarte, de moartea păcatului şi de aceea veşnică, ucigaşa. Prin Ioan ni se deschid ochii asupra măreţei arătări de la Iordan, de aceea prăznuirea Sfântului acestuia – Prooroc şi Înaintemergător şi Martir – începe, îndată ce vedem cu ochii cei sufleteşti naşterea Bisericii celei sfinţite în Hristos. Din umblarea de apă a Iordanului celui pământesc până la vălurirea de Duh Sfânt, care începe în ziua Cincizecimii dintâi, ţinând până la sfârşitul veacurilor.

Bucuroşi de prăznuire, seara, către Vecernie, suntem chemaţi – prin Paremia Ceasului al şaselea – la o prăznuire mai adâncă şi mai înaltă, deopotrivă, căci zice: „Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii!“ (Isaia 12, 3-6). Şi Iordanul îşi cutremură apele, căci, iată, „vine Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ (Ioan 1, 36). Iar făptura se luminează – după spusa făcătorului de imne, Anatolie – căci „îngerii şi oamenii se amestecă laolaltă. Că unde este de faţă Împăratul este şi buna rânduială“ (Litia Vecerniei din 6 ianuarie).

Buna rânduială a Duhului Celui Sfânt, de viaţă Dătător.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments