Sf.Vasile cel Mare-Sfantul Altar10 min read

Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: „Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpînul nostru”. Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă.

Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea păzită în taină.
 Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfînta sa viaţă, şi era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzînd mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: „Eu mă voi duce la cîmp să lucrez pămîntul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumînări şi să ieşi în întîmpinarea Sfîntului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii”.

Ea, mirîndu-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfîntul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întîmpinat Teognia şi i s-a închinat. Vasile a zis: „Cum te afli doamnă Teognia?”. Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimîntat şi a răspuns: „Sînt sănătoasă, stăpîne sfinte”.
Fericitul i-a zis: „Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”.
Ea a răspuns: „Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la cîmp să lucreze pămîntul”.
Vasile a zis: „A venit şi este în casă, nu te îndoi”. Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfîntul a ştiut mai înainte toată taina lor; şi tremurînd, a căzut la picioarele sfîntului şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!”.
 Sfîntul s-a rugat pentru dînsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.
Intrînd el în casa prezbiterului, l-a întîmpinat singur Anastasie şi, sărutînd picioarele sfîntului, a zis: „De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?”.
 Arhiereul a răspuns: „Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă”.
 Căci se obişnuise prezbiterul acela ca în toate zilele să postească, afară de sîmbăta şi duminica, şi nu gusta nimic decît numai pîine şi apă.
Cînd au ajuns în biserică, Sfîntul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicînd: „Ştii, stăpîne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvîntează”.
 Vasile a zis către dînsul: „Pe lîngă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare”.
Cînd slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfîntul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfîntul Duh pogorîndu-se în chip de foc şi înconjurînd pe Anastasie.

După săvîrşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfînt şi clerul său.
 Cînd mîncau, sfîntul a întrebat pe preot: „De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?”.
Preotul răspunse: „Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sînt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea.
Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar alta pentru plata dajdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie”.

Vasile a zis către dînsul: „S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale”. Anastasie răspunse: „Eu n-am făcut nimic bun pe pămînt”. Atunci Vasile a zis: „Să ne sculăm şi să mergem împreună”.
Deci, sculîndu-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: „Să-mi deschideţi uşa aceasta”.
Anastasie a răspuns: „Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decît numai trebuinţele de casă.” Vasile a zis: „Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit”.

Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfîntul a deschis-o cu cuvîntul, şi intrînd, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupeşti şi nu ştia de dînsul nimeni, decît numai prezbiterul şi sora sa.

Deci Vasile a zis către preot: „Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?”.
Preotul răspunse: „Stăpîne, omul acesta este mînios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvînt împotriva Sfinţiei Tale”.

Vasile a zis atunci: „Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta”. Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinîndu-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos.
Preotul cu sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu.
Apoi Sfîntul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.

Auzind despre Sfîntul Vasile, Cuviosul Efrem Sirul, care vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stîlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stîlp de foc, astfel este Vasile”.

Deci, îndată Cuviosul Efrem, luînd cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfîntul Vasile mergînd la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui.
Întorcîndu-se Efrem către tălmaci, care mergea după dînsul, i-a zis: „Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rînduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut”.
Intrînd în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gîndind, zicea în sine: „Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atîta slavă şi cinste omenească, este stîlp de foc. Mă minunez!”.
Astfel gîndind despre Marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin Duhul Sfînt, şi a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, zicînd: „Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stînd cu altul, şi îi vei zice lui: „Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingînd poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: „Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Efrem, prin tălmaci înţelegînd cuvîntul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: „Ai greşit, frate, pentru că noi sîntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul”.
Arhidiaconul s-a dus să spună aceasta lui Vasile.
În acea vreme Sfîntul Vasile citea sfintele cărţi la popor.
Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile.
După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: „Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfîntul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Mergînd arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcînd metanie, a zis: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stîlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfînt grăieşte prin gura lui”.
Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvîrşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi să-l sărute mai deoparte.
Săvîrşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfîntul Vasile în camera de vase şi, chemînd pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: „Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos.
Pentru ce ai suferit atîta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos?
Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta”. Efrem, prin tălmaci, răspunzînd lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mîini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătîndu-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfîntul Vasile: „Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da”.
 Marele Vasile i-a zis: „Cere cele ce-ţi sînt trebuincioase, pentru că mult îţi sînt dator pentru osteneala ta; căci atîta cale ai suferit pentru mine”.
 Cinstitul Efrem i-a zis: „Ştiu, părinte, că toate cîte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte”.
Iar el a răspuns: „Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta.
 Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mîntui pe ei”. Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: „Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?”
Efrem a răspuns prin tălmaci: „Fiindcă sînt păcătos, stăpîne”.
Vasile i-a zis: „O! de-aş avea eu păcatele tale!”.
Şi i-a zis lui: „Să facem închinăciune”.
Apoi, fiind el la pămînt, Sfîntul Vasile şi-a pus mîna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească.
Apoi a zis către cuviosul: „Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pămînt”. Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: „Mîntuieşte, milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău”.
Şi s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gîngavilor.
 Deci au preamărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elineşte.
Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfîntul Vasile, veselindu-se duhovniceşte.
După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi i-a liberat cu pace.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments