Toate descoperirile ce s-au făcut în lume, toţi oamenii învăţaţi au descoperit o mulţime de lucruri folositoare lor şi lumii întregi, dar toate acestea sunt numai pentru viaţa aceasta vremelnică, trecătoare; ele vor ajuta la mântuirea numai a acelora care au ajuns să-L cunoască pe Domnul Iisus Hristos, înţelepciunea cea de sus. Numai aceia care au descoperit şi calea mântuirii, calea vieţii veşnice sunt fericiţi. Iată ce spunea un mare învăţat care a făcut multe descoperiri: „Cea mai mare descoperire, cea mai importantă, a fost aceea că am descoperit pe Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos; abia acum cunosc rostul meu pe lume, acum ştiu că am un suflet nemuritor şi mă aşteaptă viaţa veşnică!”
Iată un învăţat care a preţuit mai mult înţelepciunea care vine de sus, descoperită de sfânta Evanghelie de care ne spune Domnul să ascultăm şi să credem în Ea.
Dar învăţaţii necredincioşi din toate timpurile au ştiut ei ceva despre originea şi soarta omului?
E cu putinţă oare ca acest întuneric să fie firesc omului?
Înţeleptul Creator să nu-i fi spus omului de la început menirea lui, să nu-i fi arătat încotro merge şi pe ce cale trebuie să apuce?
Care tată pământesc ar face aşa cu fiul său, să-l trimită cale lungă şi să nu-i spună nici locul nici ce să facă pe cale?!…
Dar cine ne-a lipsit pe noi de această lumină firească şi ne-a afundat în întuneric, cine?
Nimeni altul decât diavolul şi păcatul.
Păcatul, căci strămoşii noştri Adam şi Eva erau curaţi şi aveau însuşirea prevederii, ei pătrundeau în adâncul lucrurilor; de aceea au fost în stare să pună nume tuturor animalelor, păsărilor şi la toate lucrurile, după o singură privire asupra lor. Astfel de nume au fost puse şi aprobate de însuşi Dumnezeu şi se întrebuinţează şi astăzi fiindcă sunt foarte potrivite.
Aceasta au făcut-o ei înainte de înşelăciune, înainte de căderea în păcat; dar după căderea în păcat acelaşi strămoş a orbit sufleteşte încât sărmanul credea că se poate ascunde de Dumnezeu, de Acela care este pretutindeni.
Iată deci că păcatul este pricina tuturor relelor din lume. Păcatul este periculos, el vine în om printr-un glas de sirenă care prin cântec omoară, el se naşte în inimă din poftă prin gânduri, în urma ispitei duhului rău şi-l vrăjeşte pe om cu cântecul lui, până ce-l omoară.
De la Adam toţi oamenii se zămislesc în păcat, toţi moştenesc păcatul, de aceea toţi gem şi suspină pentru că moştenesc şi otrava păcatului. Unul singur a fost fără de păcat. Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El vine în lume să mântuiască pe păcătoşi.
Păcatul a adus în lume blestemul lui Dumnezeu, Iisus a adus binecuvântarea, păcatul a adus robia, Iisus libertatea. Păcatul a adus neliniştea, mustrarea conştiinţei, păcatul aduce bolile trupului, moartea şi pierderea Împărăţiei cereşti. Păcatul aduce ura şi întunericul, păcatul aduce ruşinea.
După formele şi felurile lor, păcatele sunt multe şi nenumărate, dar, după greutatea lor păcatele cele mari se împart în trei grupe: păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer şi păcatele de moarte.
Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă nici pe pământ, nici în cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt. Cei ce se luptă împotriva Adevărului şi pun minciuna ca adevăr, cei ce cad în deznădejde şi cei ce se încred prea tare în bunătatea lui Dumnezeu şi fac păcate trăind în necredinţă şi nepăsare, ca şi cei ce se leapădă de dreapta credinţă ortodoxă, aceştia au terminat-o cu iertarea. Iar dacă mor în astfel de păcate nu le sunt primite nici slujbele, nici pomenile care li se fac după moarte.
Păcatele strigătoare la cer sunt: uciderea, oprirea plăţii lucrătorilor, a slujitorilor, a servitorilor, asuprirea văduvelor şi orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor. Sodomia şi toate păcatele trupeşti făcute în multe feluri în afara firii înnebunesc şi îmbolnăvesc pe oameni. Din cauza acestor păcate şi a altora asemenea, vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultării. Aşa ajung oameni mulţi la despărţire şi se ruinează toată familia.
Păcatele cele de moarte, care sunt tot atât de grele, sunt acestea: primul păcat care l-a făcut întâi diavolul, adică mândria, fala cea lumească, trufia, fariseismul; al doilea – iubirea de bani, prin care mulţi s-au vândut diavolului, cumpărând pe duhul cel necurat ca să-i îmbogăţească al treilea – desfrânarea; al patrulea – lăcomia, beţia; al cincilea – pizma sau invidia; al şaselea – mânia; al şaptelea – lenea sau trândăvia.
Aceste păcate nu se iartă fără spovedanie şi fără canon. Canonul trebuie dat de duhovnic atunci când se face spovedania. Să ştim că nu primim iertare fără o pocăinţă serioasă, căci una este să păcătuieşti şi alta este să greşeşti. Greşelile se iartă prin rugăciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem în Tatăl nostru, „şi iartă nouă greşalele noastre”, nu păcatele noastre.
Greşelile se mai iartă şi prin fapte bune, prin metanii şi prin milostenii, prin împlinirea în ce spune în Tatăl nostru: „…şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”
Când am fost botezaţi ni s-au iertat păcatele strămoşeşti de la Adam şi Eva şi am fost curaţi până la etatea de şapte ani, iar de la şapte ani în sus, orice păcat am făcut, dacă nu-l spovedim şi nu primim canon, acel păcat nu s-a iertat, se află scris în catastiful diavolilor. De aceea ne-a lăsat Domnul Hristos sfânta taină a spovedaniei cu pocăinţă, ca să reînnoim botezul pe care l-am primit în copilărie.
Această baie curăţitoare spală, nimiceşte şi stinge păcatul, cum stinge apa focul şi cum spală toate murdăriile.
Să nu ascundem nimic la sfânta spovedanie, oricât ar fi de greu păcatul, ca duhovnicul să ştie ce canon să dea.
Primejdia păcatului cu atât este mai mare, cu cât omul nu-şi dă seama de otrava lui, fiindcă la început păcatul este dulce ca mierea, dar pe urmă e amar ca fierea şi te ucide. De aceea omul care păcătuieşte mult, orbeşte, surzeşte, acesta moare în dulceaţa păcatelor întocmai ca cei îmbătaţi de mirosul florilor de crin. Pe astfel de suflete greu le trezeşti ca să se întoarcă la viaţa cea nouă, să se curăţească prin focul pocăinţei. Ele se înrăiesc, se răzvrătesc pe cei ce le vorbesc despre pocăinţă. Aceştia ar fi în stare să răstignească pe cei ce le vorbesc despre spovedanie şi pocăinţă.
Aceasta este lumea de acum, nu se îndură de dulceaţa păcatului, şi foarte mulţi au murit îmbătaţi de aceste rele. Îmi amintesc un caz: un bărbat s-a dus după obicei la o femeie cu care era combinat mai demult, trăind în desfrânare; fiind bolnav de inimă, a murit nenorocitul acolo; cu multă ruşine l-a luat soţia lui să-l îngroape. Şi multe de felul acesta pe care le mai ştiţi şi dumneavoastră. Se face omul de râsul lumii, de râsul demonilor şi al vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea sunt bisericile goale, temniţele şi tribunalele pline, războaiele şi toate nelegiuirile, din cauza răzvrătirii omului împotriva adevărului.
Tot pământul se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, pentru că tot pământul păcătuieşte. Oamenii beau păcatul ca apa, preferă să se tăvălească în mocirla păcatelor ca porcii, decât să umble în căile adevărului. Păcatul este foarte periculos şi pentru faptul că se întinde repede, se înmulţeşte întocmai ca microbii sau ca sămânţa de buruiană o singură sămânţă este de ajuns într-o grădină şi în curând umple totul. Aşa de repede se răspândeşte şi neghina diavolului, sămânţa păcatului. Păcatul prinde rădăcini foarte uşor în inima omului chiar de la cea mai fragedă vârstă. Sunt copilaşi care nu ştiu Tatăl nostru, Tatăl Cel ceresc care ne hrăneşte cu de toate, dar câte vorbe urâte le ies din gură, o iau la întrecere cu cei mari. Sunt copii care cad în desfrânare, alţii şi-au omorât părinţii.
Iată isprăvile diavolului, iată bucuria demonilor, tot prăpădul şi toată nenorocirea o aduce pe faţa pământului, păcatul. Un credincios a întrebat pe duhovnicul său: „Cum aş putea, părinte, să scap de murdăria păcatelor?”
Şi duhovnicul îi dădu pilda aceasta:
„Ai văzut, fiule, cărbunele cât este de negru, poţi să-l speli pe deasupra cu orice fel de săpun, el tot negru rămâne, când însă îl bagi în foc el îşi pierde negreala. Aşa e, dragul meu, şi cu murdăria păcatelor”. „Cum părinte?”, a întrebat creştinul.
Părintele răspunse: „Ca să scăpăm de murdăria păcatelor trebuie să ne lăsăm sufletul şi trupul cuprinse de focul pocăinţei, suferinţa postului, a metaniilor, durerilor şi ostenelilor de tot felul, lacrimi cu căinţă, acestea ne vor pregăti şi curăţi, ne vor înroşi negreala păcatelor de pe sufletul şi trupul nostru şi ne vor înflăcăra, făcându-ne ca un jăratec şi vrednici de a primi Sfântul Trup şi Sânge al Mielului lui Dumnezeu”.
Numai aşa sufletul se albeşte şi se înfrumuseţează. Creştinul mulţumi părintelui şi luă hotărârea să-i urmeze sfatul.
Canonul dat la sfânta spovedanie de un părinte iscusit are o mare valoare pentru iertarea păcatelor. Să ne intre adânc la suflet aceste cuvinte şi să începem cât mai serios să reparăm trecutul nostru, să ne împăcăm cu Dumnezeu ca să fim gata în toată clipa de plecarea noastră în veşnicie, fiindcă nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Stăpânul să dăm socoteală de toată avuţia pe care ne-a dat-o în primire şi noi am cheltuit-o în lumea aceasta fie la bune, fie la rele.
Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel proslăvit şi propovăduit şi arătat de Sfântul Ioan Botezătorul, Tu eşti Mielul lui Dumnezeu care ai venit să ridici păcatele lumii, să vină şi peste poporul acesta lumina Ta cea mare, care a venit şi peste cei din ţinutul Zabulonului şi Neftalimului, care şedeau în întuneric şi în umbra morţii.
Să vină lumina Ta şi să lumineze pe toţi ca să înţeleagă ce urmări grele are păcatul în viaţa omului şi dă-ne putere, Doamne, ca toţi să ne izbăvim de cursele diavolilor şi să ne mântuim, şi să Te slăvim pe Tine, Părintele nostru Cel Ceresc. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Pr Visarion Iugulescu
