Toţi suntem păcătoşi, iar nelegiuiţii mişună pretutindeni și au umplut lumea
Doamne nu mai este nici un drept, nimeni care trăieşte și lucrează conform dreptății, nimeni care să meargă pe calea adevărului, omeniei, binelui; nu mai este nici un om cinstit, integru, cumsecade, cuvios si cucernic, care sa tină parte celor nedreptățiți, să se opună relelor, ticăloșiei.
Limba este cea mai primejdioasa fiindcă este greu de stăpânit si ea loveşte perfid si cumplit, bârfa, înşelăciunea, mizeria morală, toate se revarsă prin cuvânt și transformă în faptă, deşertăciuni grăim, în deșertăciune trăim.
,,Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene în inima si în inima rele au grait”.
Zadarnică este credincioșia daca nu poţi să-ţi opreşti limba. Păcatul cu vorba, vorbirea necugetată, lipsita de valoare a spuselor, lipsite de folos și de importanța, vorbirea multă si deşartă, plină de inutilitate, vorba de nimic, care ne umple cu nimicnicie si zădărnicie, care ascunde mișelie si făţărnicie, care denotă un om și o lucrare caracteristica lucrului deșert, plin de fragilitate, vanitate, mândrie și de lucruri în van, avem preocupare pentru lucruri nefolositoare, ușuratice, în cuvinte de invidie și minciună.
Păcatul vorbirii în desert va fi pedepsit de Dumnezeu. Exista șansa pocăinţei, tot creştinul este un om pocăit, dar ne pocăim și o luăm de la capăt, uităm că pocăinţa înseamnă transformare, schimbare totală și ireversibilă. Ma spovedesc, dar nu ma îndrept rămân tot sclavul păcatelor mele, trece un timp mai scurt sau mai lung și revin la ele, iertarea lui Dumnezeu se face cu făgăduinţa de a nu recidiva. Păcătosul fără ajutorul lui Iisus Hristos nu are puterea de a o realiza, dar noi nu mai avem timp și frică de Dumnezeu.
,,Pe cei ce au zis: “Cu limba noastra ne vom mari, caci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?”
Dumnezeu nu este în slujba noastră și nu este obligat sa ne împlinească cererile când vrem noi si cum vrem noi. Noi spunem: abia acum? Daca nici acum, când? Dă, Doamne! Ce? Ce sa ne dea. Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă sa cerem, dar nu avantaje, nici măcar pământeşti, pentru acestea trebuie sa zicem: facă-se voia Ta! Domnul Iisus Hristos ne spune ,, sa cerem mântuire, El ne spune, voi aduce lor mântuirea”.
Lipsa mântuirii, pe care n-o căutăm și n-o dorim, aceasta este marea noastră sărăcie. La om predomina interesul pentru acum si pentru azi, sclavi dependenţi de cele materiale, de traiul nostru lumesc si vremelnic, dar Dumnezeu are în vedere lucruri si daruri mult mai înalte.
Domnul Iisus Hristos ne spune ce trebuie sa cerem, care este calea si problema noastră, ne învaţă să căutăm în primul rând Împărăţia cerurilor, mântuirea, viaţa veşnică si fericită, chiar daca suntem flămânzi, saraci, asupriţi, pentru ca numai așa Tatăl ne va da toate cele necesare noua.
Dreptul cel credincios are pe Dumnezeu, are hrana si apa, Domnul ne promite pâine, apa, aer, lumina, dar niciodată comori, bogății, averi. Fariseul si vameşul s-au rugat, dar la sfârşit cel care se înalta pe sine va fi cel smerit în relaţia cu Dumnezeu, cel care se umileşte și fuge de laudele oamenilor va fi înălţat, pe el Dumnezeu îl va evidenţia și îl va scoate în fata, pentru el Dumnezeu are pregătită cununa veşniciei.
Scopul suprem este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, avem libertatea de a le dobândi.
Libertatea noastră exterioară este mediul în care acţionăm, trăim, dar mai avem si libertatea interioara, libertatea sufletului. Experimentăm exagerat libertatea fizica, ne lăsăm prada simţurilor si cutumelor societăţii, ale mediului, ele sunt scopurile noastre si uitam de cea interioara, subjugăm libertatea sufletului pe care-l facem robul libertăţii trupului.
Dorinţa de a le îmbina pe toate, de a le avea pe toate, de a le păcăli pe toate, la biserica suflet, în societate trup. Suntem superficiali si suficienţi.
Nu ne aplecăm atent spre libertatea interioara, nu ne specializăm și nu ne asociem căutărilor sufleteşti, pentru a le face sa capete trăsături specifice, a imprima caractere speciale relaţiilor noastre spirituale si duhovniceşti, nu ne consacram pe prioritatea desăvârşirii interioare.
Continuând așa devenim vase spoite si curăţate la suprafaţă, dar tare pângărite, întinate si necurate în interior, neprihănirea a devenit un cuvânt arhaic, care aparține sau este caracteristic unor vremuri extrem de îndepărtate, din trecut, foarte vechi si ieșit de mult din uz.
Pe cine mai interesează partea interioară, libertatea exterioară este robia noastră. Preţul libertăţii, ce este gratuit nu-l preţuim. Cerere-oferta. Când nu ai libertate o doreşti, când ai libertate nu poţi înţelege ce înseamnă privarea de libertatespirituală la care ne auto condamnam.
Persoana căreia i s-a iertat mult nu a fost în stare sa ierte putin, fiindcă nu a realizat, nu a simţit, în insolența si insuficiența sa, libertatea de a ierta. Cel care nu lupta pentru ceva nu poate înţelege si conştientiza valoarea pe care a primit-o.
Ne comparam cu alţii material si vrem sa ajungem ca și ei bogaţi, dar niciodată nu ne comparam cu cei bogaţi spiritual, intelectual, religios, cu cei bogaţi în fapte umane, cu cei bogaţi ca valoare umană, iar în acest caz putem spune ca avem toată libertatea cea adevărată ca să o folosim roditor.
Cine nu face nimic pentru cei din jur nu poate înţelege ce a făcut Domnul Iisus Hristos pentru noi. Iertarea lui Iisus pentru noi, chiar în condiţiile în care noi nu l-am iertat si nu l-am menajat, ne-a dat noua libertatea.
Iertarea precedata de sentimental de vinovăţie este greu de realizat. Când o dai cuiva care nu se simte vinovat iertarea, este ca si cum ai arunca o punga de mărgăritare în haos, ori la porci, are aceiaşi folosinţa, mai simţim noi ceva din iertarea iubitoare a Mântuitorului.
El, Hristos Iisus, cu siguranţă a simţi pentru noi iubirea divina, ne mai putem noi mângâia cu ea, sau dorim numai o iertare care sa ne scape de necazurile si belelele în care am intrat din cauza nepăsării si depărtării de Dumnezeu, fără să încercăm măcar să ne schimbăm?
Avem libertatea de a ne autocontrola, omul nu mai are percepţia realităţii fireşti, suntem permanent într-o lupta de comparaţie cu celalalt, cu ceilalţi, cine are mai mult sau mai putin, cine este sărac, cine este mai sus social. Dumnezeu dă cât avem nevoie, cele necesare, celelalte nu au importantă, nu folosesc, sunt statistic, sunt palmares.
,, Fiti desavârsiti asa cum Tatal vostru este desavarsit”
De ce sa nu fie acesta scopul concurentei noastre care ne aduce bogăţia vieţii veşnice? Fariseul si vameşul. Stăpânul iertător si sluga neiertătoare, comparaţii obsedante, dar ele nu aduc decât evlavie.
Vezi adevărata libertate, despre care vorbește toată lumea, dar foarte puțini o înțeleg. Iată, avem nestingheriți libertatea iertării, avem libertatea totală de a iubi toată lumea, câţi ne asumăm acest dar ceresc, câţi vrem sa fim mai vrednici si apropiaţi de sfinţenia modelului nostru, iertarea și iubirea Sa la Cruce?
Câți mai vrem sa creștem duhovnicește mai presus decât ceilalţi, să fim cei mai umili, cei mai smeriți, cei mai iubitori, milostivi și iertători de pe pământ, ca să ajungem în ceruri încununați de cinstire?
,,Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac”
Noi căutăm siguranţa și o confundam cu dragostea. Siguranţa este o găselniţa a societăţii lipsita de dragoste. Iubirea este siguranța ta.
Daca toţi am iubi si toţi am fi iubit, daca am fi o societate definită și trăind în iubire, ar dispărea teama și nevoia de siguranţă. Daca ne caracterizează revanşa, ura, răzbunarea, apare teama si nevoia de siguranţă.
Libertatea de conştiinţa începe din ce în ce mai putin să ne mustre ca sa ne facă să încercăm să ne eliberam de faptele rele, urâte, păcătoase.
,,Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”
ioanelixir
