Ce-i opreste pe oameni sa mearga la biserica?

Orice iubim pe această lume mai mult decât pe Dumnezeu este închinare la idoli

„Îi opreşte robia în care se află fără ca ei să-şi dea seama. Robi ai grijilor lumeşti, ai poftelor trupeşti, şi ai patimilor în general, ei orbecăiesc în întuneric şi interpretează eronat orice se vorbeşte despre biserică.”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune pilda celor chemaţi la cină (cf. Luca 14, 16 – 24).

„Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi”. Omul este Dumnezeu iar cina este întruparea Sa pe pământ. Întruparea nu a avut loc la începutul istoriei lumii, ci la plinirea vremii, adică către seara acestei lumi şi de aceea este folosit termenul de cină. Cina este bucuria comuniunii cu Dumnezeu la care este chemat fiecare dintre noi.

Mai întâi au fost chemaţi cei care au primit unele daruri de la Dumnezeu şi care ar fi avut cei dintâi datoria să răspundă la chemare, însă ei şi-au risipit darurile în ogorul lor, adică în mijlocul grijilor lumeşti; şi-au risipit darurile încercând cele cinci perechi de boi, adică nesăturându-se de poftele pe care şi le pun în aplicare prin cele cinci perechi de simţuri: mâinile prin care pipăie, ochii prin care văd, urechile prin care aud, nările prin care miros, limba şi cerul gurii prin care gustă; şi-au risipit darurile prin însoţirea cu patimile de care nu vor să se despartă.

Astfel toţi aceştia au refuzat chemarea lui Dumnezeu deoarece au căzut în idolatria propriilor închipuiri. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că: „Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât (în) oricine altcineva sau decât (în) orice altceva pe lume”. Orice iubim pe această lume mai mult decât Dumnezeu devine o formă de idolatrie. Dacă iubim trupul mai mult, acesta devine un idol; dacă iubim mai mult averea sau podoabele acestea devin un idol; orice persoană apropiată din viaţă noastră poate deveni un idol atunci când o punem înaintea lui Dumnezeu. Astfel trebuie să avem grijă: oricât de dragă ne-ar fi o persoană pe această lume, să ne gândim mai mult la Dumnezeu decât la ea. În felul acesta reducem dramatismul despărţirilor din lumea aceasta, deoarece nu am pierdut ceea ce era mai important, adică pe Dumnezeu. Iar când suntem legaţi mai mult de cineva drag în această lume decât de Dumnezeu, atunci la despărţirea de acea persoană cădem în mlaştina disperării datorită blestemului idolatriei în care am trăit.

Văzând Dumnezeu că primii care ar fi fost datori să vină au refuzat chemarea, i-a spus la slugă să-i

Omul, atunci când vede că este mai înzestrat decât altul şi nu se smereşte conştientizând că nu are nimic al său şi că tot ce are este de la Dumnezeu, atunci el cade în întunericul mândriei şi orbecăieşte prin lumea aceasta ca un potrivnic al lui Dumnezeu. El refuză învăţătura lui Hristos şi îşi risipeşte averea de la Dumnezeu, căutând altceva prin spaţiu intrastelar sau cufundându-se pur şi simplu în plăcerile trupului.

Dumnezeu cinează cu săracii, cu neputincioşii şi cu orbii

De la primii oameni şi până la noi, fiecare a încercat să aducă câte ceva din realizările sale. Cain a adus din roadele pământului, Abel a adus din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor, evreii din legea veche aduceau jertfă din turmele lor; dar omul zilelor noastre cu ce se înfăţişează? Cu bomba atomică în mâini, stând pe un pământ otrăvit de chimicale şi respirând aerul industrializat al unei societăţi care se numeşte de consum şi care devorează totul devastând pământul mai mult decât o fac lăcustele. Aici a ajuns inteligenţa omului care l-a părăsit pe Dumnezeu. Atunci Dumnezeu cu cine să lucreze sau cu cine să cineze? Cu săracii, cu neputincioşii şi cu orbii. Oare Pavel nu a orbit în drumul către Damasc? Petru nu era un sărac neştiutor de carte? Cu ei însă Hristos a cinat şi cu ei a schimbat lumea.

Adică să iasă pe unde trec străinii, cum de pildă erau neamurile în vremea propovăduirii apostolilor sau orice alt necredincios din vremea noastră şi să-i „silească” să vină la Hristos prin frumuseţea şi puterea cuvântului.

„Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi” (cf. Matei 22,14), spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mulţi răstălmăcesc greşit aceste cuvinte, cum că Dumnezeu ar alege doar pe unii dintre oameni. Avem iarăşi de a face cu o interpretare sectară căci Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Astfel, Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la cina Sa, însă puţini sunt cei care răspund la această chemare. Deci „mulţi chemaţi” înseamnă toţi, iar „puţini aleşi” înseamnă acei puţini care aleg poarta cea strâmtă.

Unii se cred nedreptăţiţi, se cred predestinaţi pentru o soartă anume, însă aşa cum spunea părintele Rafail Noica, Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru că nu avea surcele în iad ca să aţâţe focul, ci Dumnezeu vrea ca orice om să se mântuiască.

Alţii se întreabă: de ce Dumnezeu ca un Atotputernic nu a făcut omul în aşa fel încât să nu greşească, însă Sfântul Vasile cel Mare spune că în felul acesta omul ar fi fost ca un sclav în lanţuri, legat să nu greşească, însă culmea frumuseţii creaţiei lui Dumnezeu: omul, a fost lăsat să aleagă singur: binele sau răul, cina în împărăţia lui Dumnezeu sau întunericul patimilor.

Păcatele ne opresc să dăm curs chemării lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă păcatul cu un fascinant peisaj de pustie (fenomenul de miraj sau Fata Morgana – n.n.), care pare tulburător de frumos de la distanţă, însă cu căt te apropii mai mult cu atat rămâi mai dezamăgit: totul este pustiu şi gol. La fel este păcatul: ne ademeneşte, ne închipuim şi îl dorim însă atunci când ajungem la el rămânem dezamăgiţi.

Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât el vede urâţenia păcatului şi nu-l mai poate suferi. Păcatul este o povară grea care îl slăbeşte şi îl îmbolnăveşte pe om. Omul se plânge pentru greutăţile bolilor, pentru greutăţile de la serviciu sau din familie, însă nu îşi dă seama că de fapt este apăsat de greutatea păcatului. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când corabia în care se afla proorocul Iona a fost cuprinsă de furtună, corăbierii căutau să salveze corabia aruncând tot ce era mai greu din corabie, însă nu a folosit la nimic deoarece cel mai greu cântărea păcatul lui Iona, şi atunci l-au aruncat pe acesta în mare şi au salvat corabia. Astfel, păcatul este cel care face tot mai grea viaţa noastră.

Sfântul Arsenie cel Mare ne spune şi el cum ne opresc păcatele să intrăm în biserică. Un înger i-a arătat lucrurile omeneşti în trei feluri. În primul caz un arap avea o sarcină grea de lemne pe care nu o putea duce, însă el, în loc să mai dea jos din lemne, tăia altele şi adăuga mai multe. Aşa este şi omul care deşi este istovit de păcate îşi mai adaugă şi altele. În al doilea caz un om scotea apă şi o turna într-o cadă spartă şi toată apa se scurgea. Aşa este şi omul care se osteneşte, însă nu lasă păcatele: îşi pierde toată osteneala. În al treilea caz, doi oameni călare pe cal voiau să intre pe uşa unei biserici ţinând o bârnă curmeziş dar nu puteau să intre. Aşa sunt cei care fac faptele cu mândrie, rămân afară de împărăţie.

Nu venim la Hristos pentru că ne lipseşte smerenia. Mulţi nu ştiu ce înseamnă şi cum arată aceasta. Hristos însă, le-a zis la ucenici: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” şi „cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (cf. Matei 18, 3-4).

Iată deci, putem găsi smerenia la prunci. Putem învăţa multe de la copii, însă doar de la cei mai mici şi nevinovaţi, căci răul care se transmite foarte repede, a furat nevinovăţia şi a scurtat copilăria prin noua tehnologie. Omul spune că tehnologia îi îmbunătăţeşte viaţa, însă îmbunătăţirea asta este precum povestea cu calul ţiganului: o „îmbunătăţeşte” pănă ce o distruge total.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre smerenia copilului. Copilul dacă îl cerţi, acum plânge şi, puţin mai târziu, iarăşi este vesel şi râde şi nu mai ţine supărare, pe când unii dintre oameni când sunt certaţi ţin supărare toată viaţa. Copilul este fericit prin simple jucării de lemn, pe când pe cei mari nimic nu-i mai mulţumeşte. Copilului nu-i pasă cum îi stă părul sau că s-a murdărit, pe când cei mari umblă cu oglinda în buzunar şi sunt foarte preocupaţi de felul în care arată. Copilul crede şi o poveste pe când cei mari nu cred nici adevărul. Copilul este străin de griji pe când cei mari şi le înmulţesc. Copilul mic nu bârfeşte şi nu judecă. Iată deci ce înseamnă să ne întoarcem şi să ne smerim precum pruncii.

Mereu avem în jurul nostru oameni care se împotrivesc credinţei şi care încearcă să oprească şi pe alţii ca să vină la credinţă. Ce îţi foloseşte că mergi la biserică? spun ei. Cu ce schimbă lucrurile, nu vezi că eşti bolnav, nu vezi câte necazuri ai? Iată însă răspunsul unui om cu credinţă: înainte să merg la biserică fugeam după păcate, acum însă de când merg la biserică fug de păcate; diferenţa este foarte mare.

Este puţin lucru să cinezi împreună cu Hristos?

Întâlnirea cu Dumnezeu este cel mai important lucru din viaţa noastră. Necredincioşii nu îşi dau seama de puterea şi importanţa rugăciunii, însă aceasta este ceea ce mai ţine această lume. Au fost atâtea temeri că începe al 3-lea război mondial, însă timpul a trecut şi încă mai poate să mai treacă, atăta timp cât este rugăciune şi pocăinţă pe pământ. 

Părintele Ioan BULIGA