Înaintea citirii Evangheliei acesteia, cu învierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii…“ (Ef 2, 14) şi toate celelalte care ne-arată împăcarea „prin cruce“ (Ef 2, 16) în Hristos cu statura noastră de „împreună-cetăţeni cu sfinţii“ ai casei lui Dumnezeu (Ef 2, 19), ai Bisericii celei luptătoare şi triumfătoare, împreună-laturi ale Bisericii slujitoare. În contextul acesta, lectura Evangheliei Duminicii acesteia trece de la învierea fiicei lui Iair, în plan personal, în icoana învierii noastre, mai cu seamă că, pe calea spre minunea Învierii, Hristos Se-arată vindecător de boală, de moarte deopotrivă.
Textul evanghelistului Luca este cât se poate de clar. Întors din ţinutul Gherghesenilor – unde paguba-n porci e mai de socotit decât biruinţa-n suflete izbăvite de diavol – Hristos este rugat de „un bărbat numit Iair, care era mai-marele Sinagogii“ (cf. Lc 8, 41) să meargă la el acasă pentru a-i vindeca fetiţa. În mulţime, îmbulzit, de Iisus se atinge o femeie „care avea scurgere de sânge“ (Lc 8, 43) de doisprezece ani (cam atât să fi avut şi fata lui Iair?), se vindecă şi, nerămânând ascunsă, binevesteşte. Îndemnat să renunţe la ajutorul „Învăţătorului“ (cf. Lc 8, 49), căci fiica sa a murit, bărbatul acela citeşte dincolo de rabbinul din Iisus, identificând pe Dumnezeu-Omul, Cel Care poate acorda sigiliul regesc al Învierii întru cerească cetăţenie. Drama poate merge mai departe în desfăşurarea ei. Căci Hristos Dumnezeu cere credinţă şi, în ciuda zâmbetelor celor din jur (mereu plini de duh de superioritate, de deşteptăciune, de ipocrizie neroditoare), sparge zidul morţii, reaşezând fata în altarul vieţii nemuritoare.
Dacă am fi citit ca pe o poveste toate acestea şi tot am fi fost atinşi de eroismul dramatic al întâlnirii dintre Hristos şi moarte. O inimă de tată pusă la bătaie ca să reaşeze inima fetei în ritmul vieţii. Mereu puşi pe a lăuda şi a preamări maternitatea, am uitat, nu de puţine ori, să redăm aura de cuviinţă a paternităţii lucrătoare în Hristos, să-i dăm bărbatului iarăşi demnitatea pe care dintru început Dumnezeu a aşezat-o în el: rege al creaţiei, ca om, dar şi preot al familiei, făptuitor de pâine la masa comuniunii familiei. Furaţi oarecum de jertfa permanentă pe care o poartă adânc în zidirea ei femeia, uităm, poate şi furaţi de mentalităţi străine de noi, să resărutăm mâna părintească a tatălui, cel care, într-un eroism cotidian fără seamăn, face ca familia să fie deplină.
Spre gândul acesta m-a chemat dintâi să mărturisesc învierea fiicei lui Iair. Spre gândul că actul de credinţă al tatălui – mereu mai mare peste biserica-familie – readuce la viaţă mădularul bolnav, iată, chiar mort, al trupului tainic care este familia (ecclesia domestica). Că demersul lui, oricât ar stârni zâmbete de ironie, este unul de om puternic, dispus să facă efortul smeririi de dragul înălţării. Căci, să ne aducem aminte, Iair, ca şef de sinagogă, era bărbat (deci mândru) din neamul lui Israel (Neam mândru) pus peste bărbaţii lui Israel (întreit motiv de mândrie bărbătească). Leapădă hainele acestea sociale şi se-mbracă în sacul smereniei de dragul copilei sale. Aceasta cred eu că a văzut Hristos. Această adâncă încercare a lui Iair de a fi tată, mai înainte de toate.
Lecţie adâncă pentru noi, taţii familiilor în Hristos. Furaţi uneori de faţa, de chipul pe care-l avem social, de puterea cu care Biserica sau frăţietatea ne-a investit, uităm că mai aproape ni-e mântuirea trecând-o prin fiii noştri, prin copii. Biserica nu-i locul unde să ni se ceară să facem carieră din regula nebună a lumii, răstignind totul de dragul a ceea ce ascundem în spatele ideii noastre despre „misiune“. A lăsa familia pradă singurătăţii, lipsei de sprijin, lipsei de comunicare, doar ca să anuleze singurătatea, lipsa de sprijin, să reaşeze la punctul cel mai înalt comunicarea altora, nu-i lucru dumnezeiesc. Câţi dintre copii nu se pierd, că noi, prea plini de funcţiile sau slujbele noastre mereu orientate spre alţii, nu uităm că ei, ai noştri, au dintâi nevoie de noi. Că a fi părinte sau frate celorlalţi presupune să fii tată şi prieten mai întâi alor tăi. Că mucenicie nu înseamnă a ucide pe ceilalţi ai tăi, din casa ta şi din familia ta, pentru ca să mergi tu cât mai departe şi să câştigi sufletele cât mai multora. Ci, nici pe acelea lăsându-le, nici pentru aceştia, ai casei, să nu precupeţeşti nici un efort.
Pentru că eu cred că aici se va juca „marea carte“ a jocului în care diavolul investeşte efortul său prostesc. În distrugerea familiei prin diluarea (uneori sub masca bunei intenţii) funcţiei paternale a tatălui, transformat într-un „funcţionar“ aducător de bani şi bunuri, şi nu în stâlpul de foc care ţine familia pe calea Canaanului ceresc în pustia canaanită a lumii pe care-o trăim.
Parafrazând, putem spune: „Fiţi, dar, taţi, precum şi tatăl fetei acesteia – după chipul Tatălui – tată este“. Adică purtător de rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, de cugetare adâncă la valoarea Celui Care Se află pururea în faţa noastră. Căci învăţătorul din sinagogă ştie – cu inima pe care doar un tată rănit de moartea copilului său o are – că în faţa sa nu-i doar Învăţătorul, cât, pentru el, mai ales, Învietorul.
Noi, noi ştim că El este. Ştim că în El copiii noştri îşi pot afla nu doar trezirea din somn şi din boli. Şi nu doar atunci când, bolnavi, pruncii ni-s pe moarte. Ci pururea, pe cale către El, bucuria desăvârşitei aşezări în Tatăl.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
