Atunci când trăieşti într-o lume în care Dumnezeu este pus pe aceeaşi balanţă cu o sticlă de Coca-Cola, sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea. De unde porneşte tot răul?
De la faptul că noi nu credem realmente în Hristos.
Nu mă refer la sondajele de opinie care ne îmbată cu bucurie spunând că 90% din populaţia României crede în Dumnezeu.
Păi dacă mai facem şi distincţia între “credincioşi” de bună voie şi nesiliţi de nimeni şi “practicanţi” pe de altă parte, rămânem cu vreo douazeci la sută. Iar dacă dintre ultimii alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtăşesc la patruzeci de zile, se roagă mai mult decât câteva minute dimineaţa şi alte câteva minute seara, căscând în faţa unor icoane pe care nici nu le vede de somn, iartă din inimă, au milă şi simt mereu că pot fi buni – atunci cu ce mai rămânem?
Cu o mână de oameni împrăştiaţi într-o Românie ce se mai consideră încă o ţară ortodoxă.
Dar ce facem cu restul? Ce facem cu cei ce pot jura că în Dumnezeu cred până în adâncul inimii? În Dumnezeu nu ni se cere să credem aşa. Da, credem ca 2 şi cu 2 fac 4, credem că Eistain a fost un geniu. Dar cu Hristos nu avem dreptul să facem la fel. Cu El trebuie să procedăm ca Sfântul Hristofor.
Acest sfânt avea canon, obişnuia să care în spinare pe cei ce doreau să treacă de pe un mal al unui rau pe celălalt. Nu existau poduri în acea zonă în care vieţuia sfântul, iar trecerea era periculoasă. O viaţă întreagă a cărat oameni în acest chip, fără plataă, în plus chiar rugându-se pentru ei.
Însă într-o zi cere să fie dus un cerşetor, plin de bube, respingător la vedere şi nu numai. Sfântul Hristofor nu numai că nu ezită, nu se scârbeşte, dar chiar se bucură. Însă culmea era că acest cerşător era neobişnuit de greu; aproape îl dobora pe sfânt. Dar cu răbdare şi rugăciune, sfântul nu se opreşte ci înaintează apele repezi ale râului. Şi pe măsură ce se apropie de mal, cerşetorul devine mai uşor, chiar ca o povară plăcută.
Ajuns la malul opus, Sfântul cere “ceşetorului” să coboare. Însă de pe umerii lui nu coboară un paralitic mizerabil, respingător, ci Hristos.
“Pentru că nu te-ai scârbit de ceea ce ai văzut şi pentru iubirea ta de oameni, Eu mereu voi fi cu tine şi-ţi voi dărui dragostea Mea!” Când ve-ţi întâlni o icoană a unui sfânt în mijlocul unui râu, cărând pe umeri un om, atunci să ştiţi că este Sfântul Hristofor.
Deci aşa stau lucrurile şi cu credinţa. În Hristos nu credem şi nu îl declarăm liniştiţi la sondajele de opinie. Pe Hristos Îl ai după găt, Îl cari o viaţă întreagă pe umeri, îl porţi oriunde-ai merge. Aici situaţia e simplă: te învoieşti să-l ei după tine sau ba! Şi nu te aştepta să-l vezi de la început în toată iubirea şi în toată bunătatea Lui. În această lume, El este plin de bune şi de răni, plin de suferinţe, chiar respingător la “vedere”. […]
Generaţia Coca-Cola se va sfârşi în curând; o alta, mai singură, mai tristă, şi mai deziluzionată, mai incultă, şi, ce este mai important, mai necredinciosă va urma. Nu e vorba iarăşi de un pesimism macabru, ci de acea tristeţe, de acea durere pe care o vedeam pe faţa unui sfânt, atunci când, la Athos fiind, îmi vorbea de bolile, de răutatea şi chiar de nebunia acestei lumi. O tristeţe de a nu fi auzit, căci nu mă iluzionez cu gândul că aceste gânduri vor schimba ceva.
Cine nu ascultă de Hristos, nu va asculta nici de slujitorii Lui sau de cei ce vorbesc lumii despre El, despre tristeţea şi despre singurătatea Lui. Nu a făcut nimic să merite uitarea, indifernţa şi ipocrizia cu care este tratat.
TU EŞTI TOTUL PENTRU EL, IAR EL ESTE TOTUL PENTRU TINE.
Dacă nu ai înţeles această problemă atunci suntem cu toţii condamnaţi la nonsens.
Monahul Paulin – Rugăciuni către tineri
