Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică.
Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.
Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.
Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului. l
Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: „Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: „Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele!” (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor”.
Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!
Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.
În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.
Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci.
Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască.
O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: „Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!”
Pr.Visarion Iugulescu