Şi cei foarte ocupaţi găsesc pretexte şi, închişi în capcana faptelor zadarnice, nu găsesc timp să meargă la biserică şi să făptuiască ceva în folosul sufletului. Dacă le rămâne un pic timp, îl dedică relaxării, hobby-ului. Hobby-ul devine o epidemie a omului nesatisfăcut. Dacă reuşesc vreodată să se strecoare de la toate problemele acestea care îi preocupă şi se găsesc în biserică, la studiu sau la rugăciune, mintea lor fuge în altă parte, acolo unde se află inima lor.
Diferitele scopuri în viaţa noastră se binecuvintează atâta timp cât împlinesc nevoile necesare. Când cineva depăşeşte aceste limite, atunci începe tulburarea patimilor, care strică sufletul prin exagerarea grijlor lumeşti. Abundenţa şi excesul bunurilor materiale, odihna şi confortul material exagerat, în sfârşit, toate facilităţile vieţii consumiste şi excesive de acum încurcă şi mai mult viaţa aceluia care doreşte sincer o creştere şi o înnoire duhovnicească. Lăcomia şi dorinţele nesfârşite umflă ego-ul şi creează tulburare în suflet.
În această situaţie, sufletul uită că Dumnezeu este Unicul Care poate să dăruiască. Pe măsură ce omul renunţă la odihna lui subiectivă, egoistă şi se dăruie lui Dumnezeu, pe măsură ce dăruieşte o parte din bunurile materiale şi celorlalţi, pe atât îşi diminuează mândria şi înălţimea ego-ului, suficienţa propriei lui vieţi private.
Dumnezeu binecuvintează adevăratul scop al vieţii noastre cu daruri minunate. El iubeşte truda cultivării continue a acestui scop. Nu e de mirare că asceţii Bisericii se odihnesc în osteneală, pentru că ea ajută la întărirea duhovnicească. Scopul vieţii noastre, viaţa „în Hristos”, este şi mijloc pentru îndeplinirea scopului. Ne străduim şi trăim pentru ceva anume (desăvârşirea noastră) şi acest scop ne însufleţează puterile sufleteşti.
Omul de astăzi a pierdut scopul vieţii lui ca viaţă în şi cu Hristos. Scopul lui se delimitează numai la lumea şi la lucrurile acestei lumii, iar viaţa lui se transformă într-un scop pentru scop, ce sfârşeşte în eşec amar, în prostie, care, din nefericire, se poate observa foarte des astăzi. Agonia neliniştită a iubirii de bani, care-l conduce la idolatria iubirii de arginţi, îl duc pe om la situaţii extreme, la fapte josnice şi ridicole.
Înăuntrul acestei ameţeli, omul îşi pierde caracterul sfânt al persoanei, originea şi vocaţia lui „împărătească” şi începe să creadă că banii pot să-i înfrumuseţeze viaţa. În locul scopului adevărat şi folositor al vieţii, desăvârşirea lui personală, se aşează acea uşurătate, în favoarea plăcerii şi limitării sale, uitând de faptele răbdării ce înfrumuseţează, de adevărata cultură a valorilor, a oamenilor smeriţi.
Astfel, conştiinţa lui personală se schimbă, relaţiile şi viaţa se mişcă într-o perspectivă a sticăciunii. În acest fel, creştinul, care a avut ochii aţintiţi întotdeauna spre cele duhovniceşti, acum îi coboară spre bani şi spre timpul unei vieţi biologice şi material-consumiste. El nu poate atunci să simtă activitatea ca creaţie şi ca dăruire în timp, ca „prieten” însoţitor spre eshaton, ci o vede ca un coşmar şi duh rău şi, prin urmare, trăieşte cu frică şi cu tristeţe nemângâiată.
Lumina Evangheliei este singura care poate să lumineze toate colţurile inimii şi ale minţii, să cureţe petele vieţii imorale, să traseze limitele patimilor, să răspundă la întrebări privind adevărata natură a măsurii, singura care poate să conducă paşii spre mântuire. Lumina dumnezeiască îl va îmbărbăta şi îl va face pe om să renască. Harul dumnezeiesc îl va înălţa la porţile Cerului pe cel căzut în temniţele iadului. Dar trebuie să cerem harul prin cuvinte, fapte şi implorare fierbinte.
Ca şi ascetul aghiorit, marele Sfânt Grigorie Palama, să strigăm din adâncul sufletului nostru: „Doamne, luminează-mi întunericul!”
