„Zic vouă: mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele.
Mai întâi să împărţim bogăţiile în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început observăm că bogăţiile materiale sunt o mare piedică pentru mântuire, căci, în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic.
De ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor lipsiţi. Bogăţia îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care curg o mulţime de păcate.
Ştim că Biserica trebuie să spună adevărul şi adevărul, în ceea ce priveşte bogăţia, este următorul: Nu se face avuţie fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, camătă şi vicleşug.
Ori că înşeală la cântar, ori pune apă în vin sau lapte, ori ia dobândă la banii împrumutaţi, sau prin cine ştie câte feluri de înşelăciuni şi nedreptăţi. Avocaţii, judecătorii, procurorii şi alţi oameni ai legii care se îmbogăţesc de pe urma proceselor nedrepte, cei care primesc mită sau storc banul săracului, toţi aceştia au mâinile mânjite de sânge, aşa spune Sfânta Carte; ei mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copii care moştenesc astfel de averi de la părinţi, făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii până nu dau săracilor cele luate de la ei, căci ale lor sunt.
De aceea a zis Domnul că mai lesne trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia cerului.
Să vedem acum care sunt bogăţiile cele sufleteşti. Orice creştin fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cu ce poate să se îmbogăţească creştinul? Cu faptele cele bune. Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi suferinţă şi să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10 şi cu acestea ar fi
putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.
Iată de ce Mântuitorul a zis altădată că: „Oricine iubeşte pe tată, pe mamă, fiu sau fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine !”. Dacă nici pe tatăl tău, pe mama ta, nu trebuie să-i iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, cu atât mai mult, trebuie să fugim de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi să nu iubim lucrurile din lumea aceasta trecătoare. Tânărul nostru, tocmai aici s-a încurcat în păzirea celei dintâi şi mai înalte porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău”, căci a iubit mai mult averea, banii şi plăcerile decât pe Dumnezeu; cu toate că a păzit celelalte porunci şi s-a ferit de păcatele tinereţii care rod sănătatea trupului şi a sufletului şi aceasta i-a fost de mare folos pentru viaţa pământească, trecătoare, dar, pentru viaţa cea veşnică, trebuia ceva mai mult.
Ca să ajungă la desăvârşire, omul, trebuie să se lepede nu numai de bogăţii, ci şi de sine, însă lucrul acesta este foarte greu. Câţi tineri, studenţi nu vin la biserică şi se roagă înainte de examene, dar după ce le-au luat şi ajung oamenii cu funcţii mari, îmbogăţindu-se nu-şi mai fac nici măcar o Sfântă Cruce la culcare. Îngâmfându-se, s-au depărtat tot mai mult de Dumnezeu şi astfel ajung nici să nu mai creadă în El. Indiferenţa, răceala şi depărtarea multora de Biserică şi de Dumnezeu i-a făcut pe mulţi să cadă într-o viaţă dezordonată, murdară şi nenorocită.
Tânărul din Evanghelia de astăzi era plin de bogăţii şi, totuşi, îl interesa şi viaţa veşnică, fericirea sufletului şi mântuirea lui. Dar tineretul nostru de astăzi care este bogat mai mult în păcate decât în avuţii, îşi dă oare seama ce dureri şi suferinţe are de tras din cauza mulţimii păcatelor şi mai ales din cauza desfrânării şi beţiei? Ce uşor se încurcă tinerii în păcatul desfrânării, de unde pleacă şi celelalte păcate căci după desfrânare fac şi ucidere, fiindcă omoară pruncii; urmează apoi minciunile, căci multe fete îşi mint părinţii şi spun că sunt cinstite. Nu ascultă nici de părinţi, necinstindu-i, făcându-le fel de fel de nedreptăţi şi de ruşini în lume, îndepărtându-se de spovedanie, de împărtăşanie, trăind în păcate fără cununie religioasă, şi aşa ajung în mari nenorociri, prăbuşindu-se în pierzare sufletească şi trupească.
Oamenii chibzuiţi, cu judecată, când vor să-şi clădească o casă, pun o temelie durabilă din material sănătos, ca să fie casa fără igrasie şi să nu plouă în ea şi să străbată lumina soarelui. Aşa ar trebui să privească tinerii lucrurile şi atunci când se întemeiază o căsnicie. Dar, din păcate, ei nu mai umblă acum după binecuvântarea dumnezeiască, ci se unesc fără cununie religioasă, zămislesc copii în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, iar aceşti copii devin o povară grea pentru părinţi, căci toată viaţa aceşti părinţi se vor lupta cu ei, pentru că de aceea ei se nasc epileptici, îndrăciţi, bolnavi cu capul, cu nervii şi cu sângele stricat.
Iată casă zidită pe nisip de părinţi fără înţelepciune, expusă valurilor înfuriate, bolilor, suferinţelor şi, dacă nu se îndreaptă, vor plăti în iad cu suferinţă veşnică. Mama care a născut copii fără cununie religioasă să nu se mai întrebe de ce nu se mărită fata la timp şi să nu mai spună că are cununiile legate, pentru că s-a născut fără cununie, fiind zămislit un astfel de copil în desfrânare. Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru astfel de mame care n-au avut grijă să plece de la casa părintească cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată deci rădăcina relelor unde se află ! În păcatul acesta al desfrânării !
Mai înainte, fetele nu plecau de acasă fără binecuvântarea părinţilor. De aceea aveau pace în casă, copii buni, sănătoşi, credincioşi, cu ruşine şi respect, fiindcă aveau binecuvântarea părinţilor şi pe cea a lui Dumnezeu prin cununia religioasă. Tineretul nostru însă umblă printr-un mare întuneric pierzător de suflet şi prin mijlocul a multe curse periculoase.
