Lecţia inimii-Pilda Datornicului nemilostiv6 min de citit

Pilda Duminicii acesteia, a XI-a după Rusalii, numită şi a „datornicului nemilostiv” m-a dus cu gândul la o pagină din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o în zilele trecute: „…Hristos nu spune: «Dacă te roagă cineva să mergi o milă, tu să mergi două», ci spune: «Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două» (Mt 5, 41). Şi nu spune: «Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa», ci: «Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa» (Mt 5, 40). (…) …dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi-şi face probleme de conştiinţă. «Măi, ia te uită, îşi spune el, eu l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe!
Câtă bunătate!» Dacă şi Hristos ar fi avut logica (…) omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să Se coboare pe pământ să Se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca să ne mântuiască!…” (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţă duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119).

Ce pune dar Hristos „înlăuntrul” nereuşitei „împăratului care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Mt 18, 23)? Poate ceva din eşecul întregului demers pe care Dumnezeu l-a făcut, până la Întrupare şi chiar mai apoi, de dragul omenirii în vederea restaurării chipului lui Adam cel vechi. Poate ceva din amăreala pe care o lăsau pe dumnezeieştii ochi reacţia legalistă a fariseilor sau cea ad-literam a cărturarilor, poate câte ceva din obida care, ca oameni, va fi cuprins pe orbii vindecaţi, pe leproşii curăţiţi, pe morţii înviaţi – dacă vreţi – că ei, ceilalţi, n-au priceput ce grea de har a fost mâna Celui Care a făcut minunea. Pocăinţa slugii (Mt 18, 26) nu poate naşte decât mărinimia stăpânului (Mt 18, 27), dar, oare, de ce se întâmplă aşa, şi mai ales după ce-L cunoaştem pe Hristos cel Înviat, de ce se întâmplă aşadar că rareori mărinimia stăpânului nu naşte pe mai departe pocăinţa? De ce oricât ar fi de atent Hristos cu drama noastră, noi mai departe străbatem lumea totalmente debranşaţi de la drama aproapelui (mai săracului, mai umilului) nostru? Ca într-o reacţie de negustor perfid, de cârciumar nenorocit, slujbaşul iertat de „vamă” împărătească, vămuieşte pe frate­le-i, mult mai puţinu-i datornic. Unii l-ar îndreptăţi pe slujbaş, spunând că tocmai pomenise că va plăti toată datoria (Mt 18, 26b). Şi că era firesc să înceapă a o face. Evanghelistul Matei – desăvârşit povestitor – arată discrepanţa între o datorie (zece mii de talanţi) şi cealaltă (o sută de dinari) (Mt 18, 25, respectiv Mt 18, 28) tocmai pentru a sublinia nefirescul acţiunii „iertatului neiertător”. Reacţie de slugă netrebnică, gâtuirea şi-apoi aruncarea în temniţă a celui „mic” între datornici, arată că Hristos nu de partea materială grijeşte când le vorbeşte oamenilor, ci despre aspectul cel dinlăuntru al omului vechi, „cel care şade ca un chiriaş rău înlăuntrul nostru” (cf. Cuv. Paisie, op. cit. p. 173) şi fără de alungarea căruia nu poate fi înnoit nimic în noi.

Şi nouă ni se întâmplă uneori aşa. Nouă, cărora Dumnezeu ne-a iertat păcate înfricoşătoare, care-au înroşit
de plâns ochii Păstorului celui Blând, care-au ruşinat şi pătat haina Botezului, păcate de care doar harul lui Dumnezeu ne-a făcut iertaţi, identificăm uneori în jur, la unii dintre ai noştri, păcate sau umbre de păcate pe care le înfierăm îndată. Şi sugrumăm într-însul orice încercare de respirare duhovnicească, şi-l legăm, fiind convinşi că dacă-n păcatele mici îl facem să-m­brace zeghea temniţei, va scăpa de cele mari, noi făcându-ne părtaşi la plata cerească! Nebunii de noi şi săraci cu duhul lui Hristos! De-ar sta numai în demersul nostru omenesc şi-n fidelitatea noastă derutant de oscilantă plinirea izbăvirii păcătoşilor din moarte, ar fi vai şi amar. Uitarea de care dăm dovadă înfierând pe cel care greşeşte nu vizează neapărat faptul c-am uitat de unde am fost izbăviţi, ci am uitat Cine şi cu Ce preţ ne-a izbăvit, făcându-ne astfel vămuitori ai harului lui Dumnezeu, care, ca şi vântul, „bate unde voieşte”! (Ioan 3, 8).

Recitiţi ce sănătoasă este reacţia celorlalte slugi! (Mt 18, 31-32). Este reacţia pe care Hristos o cere de la noi atunci când darul Său este călcat în picioare, când iertarea Sa este diminuată de reacţii de funcţionar păgubos într-ale Împărăţiei… Ele nu judecă, ci, constatând, „se întristează”, atrăgând astfel atenţia Stăpânului asupra nedreptăţii! De câte ori, oare, întristarea noastră pentru cutare sau cutare om a reuşit să-L scoată pe Hristos la treabă (nu ca şi cum El n-ar şti, dar, acceptând, de dragul nostru, s-o facă mai lesne)? Şi după ce descuie mânia Stăpânului, după chinuire şi temniţă, Hristos rosteşte fraza care ţine lumea: „Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu Cel Ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima!” (Mt 18, 35). Căci lumea întreagă stă în împlinirea acestei virtuţi adânci a iertării în chipul adânc, al iertării din toată inima.

Să nu uităm însă că mereu Hristos ne cere o inimă mare. Căci iertarea ce vine dintr-o inimă mică, necrescută duhov­niceşte, nu poate fi decât o iertare mică, nesemnificativă, ce nu creşte. Este iertarea aceea pe care ne-o dăm unii altora înainte de a ne limpezi pe de-a-ntregul conflictele noastre, după ce ne turnăm unii altora părerile noastre, uneori jignindu-ne şi rănindu-ne, ca să încheiem mai apoi: „Mă iertaţi!” Uneori iertarea venindu-ne, dar nu din adânc de inimă, cât mai ales, din vârf de buze. Numai o inimă „antrenată” în dese, repetate şi adânci iertări poate să ierte orice „pocinog” ar răni-o. Ea face să fie văzută printre noi inima mare, de Duhovnic desăvârşit, a lui Dumnezeu. Inima aceea despre care, tot Cuv. Paisie spunea, are numai intrări şi nici o ieşire.

Oare când vom lua seamă să nu mai aruncăm aşa uşor cu aceste cuvinte pe care Dumnezeu le descoperă? Inimă, iertare… Abia atunci, înţelegându-le valoarea ce vine de sus şi umple lumea, vom şti ce dar adânc ni-i inima şi ce genune de iertare se zbate, odihnindu-L pe Dumnezeu într-însa.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments