Un pacat de moarte: INJURATURA5 min read

Cartea Apocalipsei, în capitolul 13, ne descrie un fapt îngrozitor. Spre sfârsitul lumii, satana, în chip de fiara turbata, va fi o vreme slobozita sa iasa si sa aiba stapânire peste toate semintiile de sub soare. Autorul sfânt spune ca fiara va avea gura cu care sa rosteasca hule cumplite. ” Ea si-a deschis gura spre hule asupra lui Dumnezeu, ca sa batjocoreasca numele Lui”(Apoc.13,6).

Iar ceea ce este mai înfiorator e faptul ca multi locuitori ai pamântului se vor lasa amagiti de fiara, vor imita-o si se vor închina ei.
Fireste, nu putem cunoaste chipurile nenumarate prin care diavolul îsi câstiga tovarasi care sa-i îndeplineasca voia de razvratire împotriva lui Dumnezeu. Însa o faradelege o stim, spre adânca noastra durere si spre osânda celor ce o fac. Ne gândim la pacatul de moarte al sudalmelor, al înjuraturii de tot felul.

Pacatul acesta care rostogoleste în iad pe atâtia din fratii nostri, trebuie înfierat si aratat în toata urâtenia lui. Mai mult: el trebuie stârpit cu totul din ogorul dreptei credinte, ca o buruiana otravita, aducatoare de moarte. Ferice de cei ce ne vor asculta si ne vor urma!
Unul din cele mai pretioase daruri cu care Ziditorul a înzestrat pe om este cel al vorbirii. Expresie al inteligentei si a inimii, cuvântul ne ajuta sa ne rostim gândurile, simtirile, sa ne aratam dragostea fata de prieteni, parinti, binefacatori. Limba este organul binecuvântat prin care laudam pe Dumnezeu si-I aratam recunostinta. Cu toate ca ea detine un loc atât de important între madularele noastre, Sfântul Apostol Iacov scrie ca limba este un rau fara de asemanare „plina de venin aducator de moarte”(Iacov 2,8)

Împrejurarea în care vorbirea se face plina de venin si revine o lume a faradelegii, este atunci când omul înjura. Stim cu totii ce este înjuratura: Este un cuvânt de ocara împotriva lui Dumnezeu, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintilor si a tuturor lucrurilor sfinte.
Sudalmele se aud în tot locul. Se aud în toiul mâniei, al certurilor dintre oameni, pe drum, prin pietele târgurilor. „Crestinii” nostri înjura la cârciuma, ostasii în cazarmi, muncitorii în fabrici si ateliere. Ba, de multe ori, unii înjura fara nici o pricina, doar asa în gluma, ca sa para mai grozavi. Pâna si din gurile copiilor se aud batjocoriri ale persoanelor sau lucrurilor sfinte, fireste, deprindere învatata de la cei în vârsta.

Fapt trist este acela ca înjuraturile sunt o trasatura caracteristica a poporului român. Sa privim si sa judecam putin deprinderea hulitoare în lumina mintii si a credintei.

Din punct de vedere rational, înjuratura este o dovada de mare decadere si salbaticie. Ca sa poti spune ca esti un om bine educat si civilizat, o poti arata prin aceea ca cinstesti si respecti ceea ce este vrednic de respect: parinti, batrâni, convingerile intime ale semenilor tai. Dar tu, când cu limba ta scuipi ceea ce este mai sfânt pe lume, te situezi sub nivelul triburilor salbatice, care, oricât de primitive ar fi, nu-si batjocoresc zeitatile.
În lumina mintii sanatoase, sudalma este o mare prostie.

Omul, ori de câte ori pacatuieste, urmareste satisfacerea unei dorinte si uneori se procopseste cu ceva. Când fura, la avutul sau adauga avutul altuia. Când desfrâneaza, urmareste satisfacerea unei pofte trupesti. Prin minciuna, vrea sa-si apere onoarea. Pe când atunci când înjura, nu se alege cu nimic decât cu o mare osânda.

Se zice ca unul ca acesta, cunoscut prin sudalme groaznice, pescuia cu undita pe malul unei ape. Un vecin se apropie de dânsul si-l întreaba de ce pune pestisori în undita.
„-Pestele nu-i prost sa apuce undita goala”, zise omul.
„—Dar tu esti mai neghiob decât dânsul, fiindca te lasi prins de undita diavolului fara sa câstigi ceva. Necuratul te trage de partea lui fara nici o râma, te face sa hulesti cele sfinte, fara sa devii prin asta nici mai avut, nici mai destept…”
Pescarul a ramas impresionat de cuvintele vecinului sau si din ziua aceea se lasa de naravul blestemat.
Însa gravitatea pacatului de care vorbim se arata desavârsit în lumina învataturii de credinta a Bisericii noastre.
Viata noastra, a crestinilor, trebuie sa fie o neobosita manifestare a dragostei si a recunostintei fata de Dumnezeu. Din mila lui traim. Pâinea pe care o mâncam, aerul pe care îl respiram, raza de soare de la care ne încalzim sunt daruri ale Parintelui ceresc. Mântuitorul Iisus Hristos este Cel ce a murit pentru noi si ne-a rascumparat. Maica Domnului se roaga neîncetat pentru apararea noastra. Crucea ne este pavaza, Biserica maica, sfintii sunt mijlocitori pentru noi.
Din nenorocire, tocmai aceste slavite nume sunt batjocorite prin sudalmele asociatilor fiarei. E posibila, oare, o mai mare faradelege ca aceasta? Nu!
„Nici un pacat-zice Sfântul Ioan Gura de Aur-nu cuprinde atâta rautate câta are înjuratura”. Este mai greu pacatul acesta decât necuratia, decât furtul, mai greu chiar decât uciderea. De ce? Pentru ca aceste faradelegi lovesc persoanele sau interesele semenilor nostri, oamenii. Pe când sudalma este o ofensa directa adusa Stapânului Ceresc si a operei Sale mântuitoare. Pe drept cuvânt s-a zis ca înjuratura este „limba iadului”.
Cât de mare mânie stârneste ocara cu limba, ne poate spune o întâmplare din Biblie.
Odata, un israelitean, într-o cearta cu un oarecare, a hulit numele Domnului. Martorii care l-au auzit, l-au adus pe calcatorul poruncii sfinte la Moise, ca sa-l judece. Conducatorul poporului nu stia cum sa-l pedepseasca pe vinovat. Atunci Dumnezeu s-a aratat lui Moise si i-a zis: „Scoate pe hulitor î afara de tabara si toata obstea sa-l ucida cu pietre. Hulitorul numelui Domnului sa fie omorât neaparat”(Levitic 24, 14-16).

Vedeti cu câta asprime pedepseste pe nelegiuitii care Îi ofenseaza numele?

Scrierile din Noul Testament nu cuprind porunci directe care sa stavileasca înjuraturile, pentru simplul fapt ca pe vremea Mântuitorului si a Sfintilor Apostoli credinciosii slaveau si binecuvântau numele Celui Preaînalt, nu-L huleau. Totusi, gasim si în legea noua locuri în care se arata raspunderea pe care o avem fata de orice cuvânt care iese din gura noastra.
Lamurit este locul din Evanghelie prin care Mântuitorul arata ce pedeapsa se va aplica batjocoritorilor de cele sfinte.
„Adevarat graiesc voua ca toate pacatele vor fi iertate fiilor oamenilor…Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda vesnica”(Marcu 3, 28-29).

Vedeti ce grozav pacat este înjuratura!

Cel ce comite aceasta faradelege n-are iertare în veci. În sute de locuri si în sute de feluri ne spune Scriptura cât de milostiv si iertator este Dumnezeu. Pline sunt paginile Bibliei de datornici iertati, de desfrânate absolvite de necuratiile lor, de tâlhari mântuiti. Pâna si pentru calaii care Îl rastignira pe Cruce, Domnul Iisus s-a rugat Parintelui Ceresc de îndurare. Numai pentru hulitori nu se arata nici o raza de nadejde. Ei ramân condamnati în iad pentru vesnicie. De ce, oare? Va spuneam mai înainte: pentru ca înjuratura este o sulita care loveste în însasi inima lui Dumnezeu. Suduitorul este un dezertor din oastea lui Hristos, un tradator trecut în oastea satanei.
„Si fiara si-a deschis gura ca sa-L huleasca pe Dumnezeu”.
Cunoscând aceste adevaruri, sa ne orientam viata potrivit învataturilor mântuitoare.

Datu-ni-s-a darul vorbirii. Sa-l folosim pentru sfintirea noastra. Sa-L laudam cu limba pe Dumnezeu, preamarindu-L si multumindu-I fierbinte pentru tot ceea ce a facut pentru noi.
„Tinerii si fecioarele si batrânii sa laude numele Domnului, caci numai numele Lui s-a înaltat” (Ps. 148, 12).
Cu mintea sa ne gândim la slava în care salasluieste Dumnezeu, cu inima sa-L iubim ca pe binele cel mai înalt, cu gura sa-L preamarim pe Domnul în rugaciuni fierbinti.
Daca astazi am aflat cât de mare este pacatul înjuraturii, sa ne silim din toate puterile sa nu-l savârsim niciodata. Mai bine este sa ne pierdem graiul, decât sa aruncam spre ceruri veninul rautatii.
„A înjura nu-ti învata gura si a ocarî pe Cel Sfânt nu te obisnui. Caci precum sluga rea multe batai primeste, asa si cel ce înjura, de pacat nu se va curata”(Întelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah 23, 8).
Sa nu uitam cuvântul Domnului Iisus: „Va spun ca pentru orice cuvânt desert pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteala la ziua judecatii”(Matei 12,36)”.
Poate ca pâna astazi nu v-ati dat seama cum va omorâti sufletul cu acest pacat. Hotarâti-va ca macar de acum înainte sa nu va lasati muscati de sarpele veninos, de fiara iadului.
Alta mare datorie ce va revine este aceea de a mustra si a opri pe cei ce iau în desert numele sfinte. În legea veche citim ca atunci când un iudeu auzea pe alt cetatean hulind numele lui Iehova (Iehova = numele lui Dumnezeu în ebraica), îsi astupa urechile, îsi rupea hainele în semn de durere si indignare. Fireste ca odata cu aceste semne de protest îl mustra pe hulitor, sau, cum am aratat la început, îl ducea înaintea capeteniilor religioase spre judecata.
Asa se cuvine sa reactionam si noi, crestinii. Ori de câte ori auzim pe un semen de-al nostru ocarând numele Domnului, sa ne rupem nu hainele, ci inimile de durere, ca prin sudalma este necinstit Împaratul cerului, Mielul lui Dumnezeu, Care S-a lasat jertfit pentru pacatele noastre, sau alta persoana sfânta. Cu mustrarea, cu povata, cu sfatul, datori suntem sa intervenim, ca sa se stârpeasca dintre noi aceasta deprindere infernala.
Si numai când vom smulge cu totul din gradina neamului nostru buruiana otravitoare a sudalmei, vom avea dreptul sa ne numim oameni civilizati si crestini buni.

Pr. Dr. Stefan Slevoaca

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments