Sfanta Treime4 min de citit

Sfanta Treime
Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai invatatura despre unitatea fiintei, egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoane si o face distincta de celelalte. Fiinta unica a lui Dumnezeu nu poate fi conceputa in afara existentei ipostatice a celor trei persoane. Dumnezeu-Unul este Dumnezeu-Treime. Nici o persoana nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de celelalte.

In modul in care persoanele ipostaziaza in chip liber fiinta, se pot face urmatoarele distinctii :
Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice : Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Cuvantul, Dumnezeu-Preasfantul Duh. Ipostasele nu au venit una dupa alta, ci exista concomitent din vesnicie in mod personal.

Tatal este principiul unic al Treimii, originea Fiului pe care L-a nascut si a Duhului pe Care il purcede din veci. Caracterul definitoriu al Tatalui este nenasterea.

Fiul este de-o-fiinta cu Tatal, nascut din Tatal din vesnicie, inainte de timp. Nu este posterior Tatalui, ci El este Cuvantul si chipul Tatalui, care S-a intrupat „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4).
Duhul Sfant este coetern si consubstantial cu Tatal si cu Fiul. In unitate inseparabila cu Tatal si cu Fiul, Duhul purcede din Tatal si e dat lumii prin Fiul, dupa cum si Fiul S-a nascut in lume prin Duhul.

„Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Treimi : pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput ; pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput ; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic” (Grigorie Sinaitul).
                                                   
Proprietatile personale, ipostatice, nu trebuie sa fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificand fiinta lui Dumnezeu cu nenasterea Tatalui, concludea ca Fiul nu are natura dumnezeiasca, deoarece nu este nenascut, ci nascut). Or, Tatal nu este numele firii sau al proprietatii comune, ci numele ipostasului, iar felul in care El ipostaziaza fiinta este nenasterea. Proprietatile ipostatice trebuie sa fie atribuite numai persoanelor respective fara confuzie.

Dogma trinitara are o importanta capitala pentru hristologie, dar si pentru invatatura despre har. Aceasta ne impiedica sa facem o separare intre De Deo uno si De Deo trino, ceea ce ar sugera un dualism intre transcendent si imanent. De asemenea, separarea intre ousia – fiinta necreata si energia necreata  –  actul de comunicare, ar duce la doua moduri de experienta a vietii divine : o experienta a Treimii si o experienta a harului. Or, pentru traditia ortodoxa experienta harului inseamna comunicare ontologica, experienta a vietii divine necreate.

Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esentei divine. Orientarea ipostaselor catre Tatal nu inseamna ca fiinta sau persoana Fiului si a Sfantului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este nascut ca ipostasa desavarsita din ipostasa desavarsita : „Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”. In raport cu Dumnezeu-Tatal, principiul, fiecare persoana este libera sa-si pastreze caracterul ei ipostatic, fara confuzie si fara separare. Insusirea este ceva netransmisibil.

„Nu a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatal fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel S-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blasfemie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facultatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire” (Sf. Ioan Damaschin).

Nu trebuie sa fie confundata nasterea care determina raportul Tatalui cu Fiul, cu zidirea sau creatia, care determina relatia Creatorului cu creatia : „Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tatalui, anume ca nefiind dintru inceput Tata, a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la existenta ; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, sunt un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el” (Sf. Ioan Damaschin).

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments