Sunteţi bucuria mea fetelor2 min read

Mă gândeam, acum vreo două zile, cum noi, oamenii, nu ne dorim tristeţe ci vrem să fim într-o stare continuă de bucurie. Când suntem mici ne bucurăm de jucării si de bunătatea părinţilor. Când suntem tineri ne dorim numai bucurie alături de prieteni. Bătrânii îşi doresc bucurie alături de copii şi nepoţi, iar mulţi dintre noi, crezând în viaţa de după moarte îsi doresc bucurie veşnică. Iar Dumnezeu în marea Lui bunătate, ne dă bucurie prin cei dragi ai noştri şi încă şi mai multă bucurie ne dă atunci când Îl primim pe El în viaţa noastră.

N-am putut însă să nu mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, dacă noi, oamenii, Îi mai aducem bucurie… lui Dumnezeu. Parcă pentru lumea de astăzi Dumnezeu intră din ce în ce tot mai mult în uitare… Parcă El, Cel curat, nu mai are loc aici unde curăţia e atât de rară, parcă Hristos, Cel blând are din ce în ce tot mai putin loc între lumea mereu grăbita şi stresată, parcă Mantuitorul nostru cel iubitor nu-şi mai gaseşte locul aici într-o lume care nu mai ştie să iubească curat…

Increzătoare mi-am răspuns, totuşi, ca DA. Mai sunt oameni care Îi mai aduc bucurie lui Dumnezeu. Sunt acei tainici rugători de prin mănăstiri sau chiar din lume, sunt copiii curaţi în faţa cărora ştiu că Dumnezeu încă mai zâmbeşte.

Dar … eu…eu Îi mai aduc bucurie lui Dumnezeu ? Oare măcar o data în viaţa mea am reuşit să-L bucur pe Dumnezeu? Şi mi-au venit în minte atunci toate clipele în care am uitat de Dumnezeu, clipe în care rugăciunea nu mi-a fost rugăciune, clipe în care n-am ştiut să iubesc pe cel de lângă mine. Sigur acestea nu L-au bucurat.

Şi de unde puteam afla răspuns la întrebare dacă nu chiar de la Dumnezeu. Aşa că am îndrăznit seara, la rugăciune, să-L intreb daca S-a bucurat vreodata privind înspre mine. Nu ştiam că răspunsul avea să vină chiar a doua zi.

De multe ori Dumnezeu mi-a răspuns la întrebari prin părintele meu duhovnic. Urma să mergem împreună să ducem nişte pacheţele cu dulciuri unor copilaşi sărmani. Era cu mine şi o prietena, amândouă fiice duhovniceşti ale aceluiaşi părinte. Bucuria copiilor a fost mare, iar răsplata noasta a fost zâmbetul lor curat, ochişorii uimiţi şi braţele lor micuţe întinse cu sfială către pacheţel.

După ce ne-am despărtit de copilaşi, binecuvântându-ne, părintele ne-a spus : ”sunteţi bucuria mea, fetelor !” cum să vă explic ce-am simtit eu atunci ? Dumnezeu imi răspunsese, căci sunt convinsă că El ne vorbeşte prin duhovnicii noştri. Şi mi-a spus că noi, oamenii, suntem bucuria Lui ori de câte ori facem fapta bună, că El e Cel ce ne zâmbeşte de pe buzele copiilor, că El ne îmbrăţişeaza cu mânuţele lor, că El ne priveste prin ochii sărmanilor.

Ce frumos ar fi dacă noi, cei tineri şi cu inima mereu năzuind spre fericire, I-am aduce zilnic lui Dumnezeu măcar o bucurie : un gând curat, o rugăciune sinceră, o mână întinsă unui sărman…

(Talita)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments