Harul poartă sufletul,4 min read

Slavă Domnului! Iată că aţi început să înţelegeţi că avem nevoie de frică: frica este paza cea bună. Rugaţi-vă Domnului şi Preacuratei împărătese ca frica de Dumnezeu să vă umple inima. Ea nu are nimic bolnăvicios, ci este un simţământ evlavios, de trezvie şi de înviorare, este ca boarea dimineţii: nu fură căldura, ci îi dă temperatura reală. Numai iubirea îmblânzeşte şi îmbună.

Dar există şi o căldură înşelătoare – de la altul – o stare asemănătoare cu cea a iubirii, unde, însă, nu există iubire, ci doar fantoma ei. Aceasta preface sufletul într-un stăpân despotic, şi atunci el îşi acordă libertăţi şi privilegii, de parcă ar avea vreun drept, purtându-se dispreţuitor şi nedorind să dea vreun răspuns. Este bine când totul se sfârşeşte cu bine şi fără urmări, când îngerul păzitor ne ţine, parcă, de mână şi alungă toate nenorocirile; altminteri, totul s-ar putea sfârşi cu: azi o înlesnire, mâine altă înlesnire, şi adio!

Din pricina acestei nenorociri, o frică grozavă îi însoţea mereu pe sfinţi, până la
sfârşitul vieţii lor şi, apoi, până la Judecata lui Dumnezeu. Ea, frica, alungă orice alintări
străine şi pune sufletul în stare de veghe.
Dar trebuie să ne rugăm! Frica Ta, Doamne, sădeşte-o în inimile noastre, cei care îţi cântăm Ţie!

Domnul S-a depărtat puţin de dumneavoastră – nu v-a părăsit, ci Sa îndepărtat; şi aţi rămas singură, cu propriile puterile şi cu tot ce se află în dumneavoastră.
Aşa este legea înţeleptului har dumnezeiesc. La început revarsă în suflet felurite mângâieri şi totul îi este uşor; inima este învăluită de căldură, ca de o haină, iar mintea este cuprinsă de lumina contemplării. Dar şi gândul ispitei se află în preajmă: ei, slavă Domnului…, acum, se
pare că ne-am aşezat (există în scrisoarea dumneavoastră această expresie) – nu e ca mai înainte… lucrurile merg bine… inima nu stă rău, dar nici mintea nu-i mai prejos…

Ceea ce a fost bine mai înainte, nu vi s-a datorat defel puterilor şi strădaniilor dumneavoastră, ci Domnului, în unica Lui bunătate; dumneavoastră însă aţi visat sau v-aţi pus nădejdea în propriile forţe sau v-aţi simţit puternică şi în siguranţă. Domnul v-a luat veşmântul harului Său şi aţi rămas singură… totul a devenit uscat, aspru, întunecat… Adică Domnul a răspuns gândului pe care l-aţi avut: „Iată, priveşte ce este inima ta şi ce este mintea ta!” – şi voinţa şi-a pierdut orice râvnă. Iată, deci, lecţia pe care v-a dat-o Dumnezeu, învăţăţio, şi să nu vă vedeţi altfel, decât cum aţi fost în ziua aceea.

Dacă veţi fi mai bună, puneţi aceasta pe seama Domnului şi mulţumiţi-I şi tânguiţi-vă cu cutremur: „Doamne, nu-mi lua acoperământul harului Tău!”; dar să vă socotiţi mereu că sunteţi aşa cum aţi fost în ziua aceea.

Harul poartă sufletul, precum o mamă îşi poartă pruncul. Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde.
Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei.

La fel face şi harul. Când sufletul îşi ia nasul la purtare şi uită că este purtat şi că se menţine prin har, atunci harul se retrage… şi lasă sufletul singur… De ce? Pentru ca sufletul să se dumirească, să simtă nenorocirea retragerii harului şi să înceapă a se lipi mai strâns de el şi
să-l caute. 
O astfel de retragere nu se datorează mâniei, ci iubirii educative a lui Dumnezeu şi se numeşte retragere povăţuitoare. Învăţaţi de aici.

 

Sf.Teofan Zavoratul-Despre frica de Dumnezeu

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments