GLASUL LOR…1 min read

Domnul ne-a dat pocăinţa, ca pe o baie cerească. Ea ne curăţă tot sufletul şi îl face alb ca zăpada. Să plângem şi să ne întristăm.

Păcate avem multe, bunătate nu avem. Ce să facem?

Doamne, miluieşte! Că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie,
ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi!

Cât de dulce îi este Domnului acest glas din gura şi din inima păcătosului! Să ne aşezăm în rândul păcătoşilor. Glasul lor
înfrânt străpunge cerul şi îl aduce de acolo pe Dumnezeu pe pământ. Strigătul nepocăiţilor îl cheamă pe Domnul la judecată, ca glasul Sodomei, dar strigătul păcătoşilor care se căiesc îl cheamă spre milostivire, ca cel al Ninivitenilor.

Cum să trecem noi în rând cu drepţii?! Vai nouă, când gândul ne duce la autoîndreptăţire…
Ce rău este gândul acesta! Cum ucide el sufletul! E la fel ca o rouă ucigătoare pe o floare gingaşă sau ca un vânt îngheţat care usucă totul în jur.
Altceva este cu păcătosul care se căieşte. Îmbrăţişările Tatălui îi sunt deschise. A căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20). Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi.
Haideţi să facem aşa. Când vom gusta din dulceaţa pocăinţei, nici nu vom mai dori vreo alta.

Sf Teofan Zavoratul

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments