Fie Doamne voia Ta cea sfântă”3 min read

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu. „ (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici – „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”- constituie esenţa rugăciunii lui Iisus.
 Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul.
Aceasta îl învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să
nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate.
Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator.
Marea lucrare a rugăciunii lui Iisus începe cu practica cuvântătoare, în perioada cea lucrătoare, şi se extinde până la cea contemplativă, ridicându-l pe om la viaţa cea adevărată, duhovnicească, şi la întreaga înţelepciune. Iar cei vrednici, adică „aceştia sunt cari cu muieri nu s-au întinat” (Apoc. 14, 4) şi au atins orânduirea unei adevărate feciorii duhovniceşti, se învrednicesc de cea mai înaltă virtute, rugăciunea văzătoare.
Rugăciunea, pe măsura acţiunii în ea a cuvântului, a minţii, a inimii şi a Duhului lui Dumnezeu, îşi are şi propriile sale denumiri. Ea poate fi cuvântătoare, a minţii, şi aminţii din inimă lucrătoare.
  Aceste trei tipuri de rugăciune pot fi accesibile pentru om în faza de început, adică până în momentul predării lui, cu totul, în voia lui Dumnezeu.
Următoarele două trepte ale rugăciunii, pot fi atinse de către nevoitor numai după ce şi-a curăţit inima de patimi şi de păcat. Acestea se numesc: rugăciunea de sine mişcătoare, mişcată de Duhul Sfânt, şi rugăciunea inimii cea curată.
Ultima este, cu adevărat, rugăciunea contemplativă, ea aducând toate virtuţile, fiindu-le mamă tuturor acestora, până la desăvârşirea curăţiei duhovniceşti.
 Cu ajutorul acestei rugăciuni, cei mai vrednici, ajung să-şi unească sufletul cu Mirele Ceresc, într-un singur duh. Atunci, omul dobândeşte darul cel mai înalt care constă în rugăciunea văzătoare.
Odată unindu-se cu Domnul, el vede şi pricepe tainele mari ale lui Dumnezeu precum şi înţelepciunea Sa, proslăvind cu întreaga sa fiinţă duhovnicească Sfânta Treime şi câştigându-L pe Dumnezeu în inimă. În calea spre Domnul, rugăciunea este arma duhovnicească, de neînlăturat, a minţii. De ce? Pentru că lupta are loc cu duhurile întunericului care acţionează prin patimi, cu însăşi patimile, cu trupul, cu lumea, patimi care sunt pământeşti şi atrag spre pământ.
    Rugăciunea, care este sabia duhului, distruge această oştime a răului, aducându-l [răul- n.n.] într-o totală inactivitate, demonstrând astfel lipsa de forţă a răutăţii în faţa puterii lui Dumnezeu.
    Rugăciunea te face să înţelegi neputinţa omenească în lupta cu răul şi, în final, schimbă în întregime firea omenească.
Rugăciunea conduce mintea neputincioasă în sine, minte care se curăţă întărită fiind de Dumnezeu. Ea conduce şi sufletul prin toate ispitele cele cumplite, slăvindu-L pe Atotputernicul Dumnezeu.
Vlădica Antonie
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments