„…Cînd eram în deportare și în mijlocul deportaţilor au început a forma colhozuri, într-un astfel de sat au pus bărbaţii să construiască un grajd. În casa gospodinei, care trăia în vecinătate cu construcţia, a venit brigadierul:
– Ana Ivanovna! Aici alături se construiește un grajd, o să faci de mîncare pentru lucrători.
Îi aduceau produse: crupe, morcov, carne și ea îi hrănea pe barbaţi.
A venit Postul Mare. S-a adus ca de obicei, carne, crupe-și toate celelalte. Ana spune:
– Păi, e Postul Mare. Voi doar sunteţi credincioși!
Cum o să mâncaţi carne? Eu nici nu pot să gătesc.
Dar brigadierul i-a zis:
– Nu-i treaba ta, pregătește. Bărbaţii lucrează, trebuie hrăniţi. Dar tu, dacă nu vrei nu mînca!
Vin bărbaţii la mîncare-erau zece oameni. Ana a făcut deja supa de carne, a pregătit carnea. Așa a fost ordinul. Dar ea nu era liniștită:
– Cum o să mîncaţi? Doar acum e postul Mare.
Și a plecat la bucătărie
. Pe peretele unde era masa era atârnată o icoană. Bărbaţii parcă s-au incomodat. Numai unul, Ivan, s-a găsit-îndrăzneț-a luat un ștergar, s-a suit pe scaun și a rîs:
– Dar noi acum o să-I legăm ochii și El nu va vedea, iar noi vom mânca carne și nu vom avea păcat!
Într-un cuvânt, a legat ochii icoanei. Stăpâna casei nu văzuse nimic. După prânz, acest îndrăzneţ a început a dezlega ochii icoanei, cu cuvintele: ”Ei iată, Dumnezeu nu a văzut nimic!” Acum a văzut și Ana Ivanovna:
– Ce faci tu, Ivan, ţi-ai ieșit din minţi? Ce păcat groaznic! Cere mai repede iertare…
L-a certat cum a putut ea. Dar Ivan a rîs numai:
– Dacă Dumnezeu există, atunci să mă pedepsească. Iată pe ai noștri i-au deportat, le-au luat totul- Dumnezeu nu a pedepsit pe nimeni. Și unde este El, Dumnezeu?…Eu
acum nu cred că El există.
Când a venit acasă Ivan, i-a povestit soţiei sale Eudochia, ce a făcut.
– Oi, oi! Ce ai făcut?! Cere iertare! Pocăiește-
te!- s-a speriat ea.
Dar el a spus aceleași cuvinte, pe care le-a rostit la prânz:
– Dacă este Dumnezeu, să mă pedepsească.
– Dar ce vorbești tu acolo?!- a început să plângă soția.
– Nu plânge, Eudochia, și ce dacă voi pătimi?
În schimb voi ști că Dumnezeu există. Iată, până la ce întunecare se poate ajunge- să ceri de la Dumnezeu pedeapsă!…Așa și s-a culcat Ivan. Dimineaţa Eudochia s-a sculat, s-a dus la bucătărie, își facea lucrarea ei. După ea s-a sculat Ivan. A încercat să aprindă lampa de gaz…
Femeia se miră:
– Tu de ce aprinzi lampa? Doar soarele se ridică, s-a făcut de acum ziuă. E lumină.
– Ce fel de lumină? E întuneric! Chibritul din mâna lui arde, dar el nu-l vede. Scoate al doilea chibrit. Atunci soţia îi ia chibritul din mână, îl aprinde în faţa lui și-l întreabă:
– Dar acum vezi?
Iar el ichipuie numai cu mâinile pe masă, unde stă lampa. Nici chibrite, nici soare – nimic nu vede. Pentru el s-a lăsat noaptea neagră.
Soţia s-a cutremurat, a început a plânge: soţul ei a orbit! Atunci Ivan a înţeles: Dumnezeu i-a luat vederea. A început să plângă Ivan, deci Dumnezeu există!
– Haidem mai repede la spital!- zice soţia.
De ce la spital?- răspunde Ivan, –Dumnezeu m-a pedepsit, spitalul n-o să-mi ajute… Eudochia a căzut în genunchi și a început să-și ceară iertare în faţa icoanelor pentru soţ.
– De ce plângi? – spune Ivan, – eu singur am cerut. Iată că pedeapsa a și venit.
În noaptea următoare el a văzut un vis. Mântuitorul, chiar de pe acea icoană, de care Ivan și-a bătut joc, i-a zis:
– Tu Mie Mi-ai legat ochii –și Eu ţi-am legat ochii tăi…
Iată așa. Iar când au trecut 40 de zile – s-a reîntors vederea.
Se vede că soţia s-a rugat mult. Dar Ivan s-a făcut un creștin adevărat!
Aceasta s-a întâmplat în anul 1932 sau în 1933, în nordul regiunii Tomsc – în Narîm, unde erau deportaţi.
Tradus pentru APĂRĂTORUL după
articolul Protoiereului Valentin BIRIUCOV
(Revista Спасите наши души)
