Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreba: „Unde doriţi să mergeţi?” Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!” Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog mult să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!” Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!” Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!”
Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge: sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia.
După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII.
Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitate a din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul.
Mântuirea este o refacere în har a lumii sau altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva.
Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu.
Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU.
Aceste trei demnităţi la oameni le întâlnim doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet – învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca Împărat – biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu ¬refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, împăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul.
Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte obişnuit, împăcare, mântuire. Petre Ţuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce nu ştie unde”.
Să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”, să răspundem din tot sufletul „Ţie Doamne!” şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.
Un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea mea?”
CategoriiFără categorie
