Miercurea cea mare4 min read

Ultima Liturghie de pocăinţă din Miercurea cea mare este o încheiere şi pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârşi ea când se lucrează şi câtă pagubă aduce când lipseşte.

Cumpăna celor două praznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul luda, este răsturnată de pocăinţa.  Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-1 duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână.

Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.Fariseii şi cărturarii, îndeosebi, şi poporul evreu în general, aveau credinţa că ei, ca popor ales şi chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinaţi din oficiu să fie moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credinţă este greşită.
 Pilda vameşului şi a fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos şi un drept, prin poziţia şi prin faptele lor, îşi schimbă între ei locurile, prin poziţia lor sufletească.

Vierii necredincioşi, deşi la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea : „Se va lua împărăţia de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43).

Ucenicul şi păcătoasa, pomeniţi în Miercurea sfântă, «rata şi mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaşte mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învăţături minunate şi cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veşnică.

Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu, aducând cu mare căinţă lacrimi şi mir de mult preţ, devine mironosiţă şi pregăteşte spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu faţa în faţă cele două stări: ale ucenicului şi a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor.

„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale şi s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăţilor, iar ucenicul cel nemulţumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau:

„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa…”

Iar Casiana Monahia, In vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc şi tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse in păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu.

Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”.
învăţătura veşnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israilul de altă dată, cu cărturarii şi preoţii săi, se poate întâmpla şi cu Israilul cel nou, cu creştinii şi cu slujitorii săi: preoţii şi monahii. Nu starea de a fi popor ales, creştin, preot,etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căinţa, smerenia. De aceea, Sf. Părinţi zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru”.

La sfârşitul postului, pomenirea păcătoasei şi a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paşti, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenţie ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot aşa, cel împovărat cu multe păcate şi înstrăinat de Dumnezeu, are şi el pricină de nădejde: o pocăinţă sinceră, din adâncul) | inimii şi cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe, păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică şi cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia şi şubrezenia firii omeneşti; cu nădejde în puterea pocăinţei ce ne stă la îndemână şi în nemărginita milostivire a|lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Şi Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereşte păcătoasa cea de mulţi ani,’,care vărsînd mir cu  lacrimi Va izbăvit de puterea răutăţilor” sale,
ne-o va arăta de asemenea şi celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca şi, păcătoasei.

Miercurea cea mare este întunecată de târgul Iudei şi hotărârea cărturarilor şi fariseilor de a ucide pe Domnul, precum spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean şi a gândit asupra Ta cele deşarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, şi-a arvunit spânzurare; iar Caiafa şi nevrând a mărturisit că unul pentru toţi a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…”.
Pentru fapta cea atât de josnică a ucenicului şi a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult aşteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post şi cu întristare.

Căci păcatul vânzării şi lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri şi apasă cu aceeaşi greutate şi asupra creştinilor. Fiindcă şi aceştia, ca şi poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani şi pe un preţ de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăveşte  Doamne,  de  o  nelegiuire ca  aceasta,   sufletele noastre!
Protos. PETRONIU TĂNASE

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments