„Inviind pe Lazăr”4 min read

„Scoală-te, zice iadul şi ieşi degrab din încuietorile mele; ce mai stai, nu ai auzit  că te cheamă prietenul tău: Vino afară? Ca să mă uşurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greaţă mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toţi cei ce i-am înghiţit cu foame!”
Inviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta ceea ce spusese Martei, că El este învierea şi Viaţa si Stăpânul Atotputernic al vieţii şi al morţii.

Minunea este totodată o anticipare a învierii Sale şi o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi aştepta. „Doamne, vrând să încredinţezi pe ucenici de învierea Ta cea din morţi, ai venit la mormântul lui Lazăr”.

Ca să înţeleagă ucenicii atunci când îl vor vedea răstignit şi omorât – ceea ce n-a putut înţelege Israelul cel nemulţumitor – , că Acel ce are stăpânire asupra morţii, nu poate fi stăpânit de moarte.

Invierea lui Lazăr este şi o anticipare a învierii de obşte, precum ne arată troparul zilei: „învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi 
1-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”, într-adevăr, dacă cel mort de patru zile şi împuţit a fost înviat, apoi este cu putinţă ca toţi cei adormiţi din veac să se ridice din pulberea morţii.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taină nişte înalte adevăruri duhovniceşti.
Lazăr mort şi împuţit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”. Sau: „Ridică piatra împietririi de pe inima mea, Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, şi mă învredniceşte, Stăpâne, să-ţi aduc cu umilinţă stâlpări de bunătăţi, ca biruitorul iadului” (Duminică seara).
A suspinat cu duhul şi a lăcrimat Domnul la mormântul lui Lazăr (loan 11, 33); a lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea”, ziceau iudeii – şi a lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „buni foarte”, dar stricată şi împuţită de păcat. Şi, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină şi lăcrimează Domnul, văzându-ne morţi şi împuţiţi, prin mulţimea păcatelor cele din toată vremea.
Minunea are şi un înţeles adânc pentru vremea de sfârşit a Sfântului şi Marelui Post. Precum am văzut, urcuşul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înţelegere tot mai cuprinzătoare a înnoirii duhovniceşti, a prefacerii în omul cel nou.
Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile Domnului, ne¬am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta şi Măria, adică făptuirea şi contemplaţia (Marta cea râvnitoare la slujire şi Măria care ascultă cuvintele Lui).
In lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit înţelesul du¬hovnicesc: fără prezenţa Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Precum zice şi Sf. Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”.
Numai cu ele, murim sufleteşte şi ne împuţim. Domnul vine la mormântul neputinţei noastre şi lăcrămează: „Lăcrimat-ai Mântuitorule, pentru mine, ca un om după fire şi m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”.
         Apoi Domnul spune hotărât „Eu sunt învierea si viaţa”. EU. Numai Eu înviez pe om din moartea păcatului; el singur, fără de Mine, nu poate face nimic; şi numai EU sunt Cel ce dau viaţa cea adevărată.
Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului: învierea din moartea păcatului şi dobândirea adevăratei vieţi este lucrare dumnezeiască şi nu omenească.
Trebuie să vină Domnul, să ne cheme afară din mormântul neputinţei noastre omeneşti. Numai aşa putem umbla slobozi pe calea mântuirii.
Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: Omul se osteneşte după putinţă, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments