Cine poate avea voinţa şi hătărârea Măriei Egipteanca?9 min de citit

Dacă Sfântul loan Scărarul, din duminica trecută, este icoana vieţii călugăreşti şi a oamenilor care merg spre mântuire cu hotărâre, fără abatere sau întoarcere de la calea cea bună, ca omul care cunoaşte bine ţinta călătoriei, Sfânta Măria Egipteanca este icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri şi căderi, dar nu mai puţin, şi acestora le stă în putinţă să se ridice la cea mai înaltă sfinţenie, precum ne-o dovedeşte minunata viaţă a Cuvioasei Măria Egipteanca.

Precum ne-o arată şi numele, patria Cuvioasei Măria a fost Egiptul.şi anume oraşul cel mare al Alexandriei, trăind în primele veacuri creştine, între anii 340-420. 
După cum ea singură povesteşte, tinereţea şi-a petrecut-o în cele mai urâte fapte de stricăciune şi desfrânare. Odată, văzând nişte corăbii plecând spre Ierusalim, pentru praznicul înălţării Sfintei Cruci, a plecat şi ea cu un grup de tineri, nu pentru a se închina ci pentru că avea prilej să-şi împlinească şi mai mult nesăturata poftă a desfrânării.
 Ajunsă la Ierusalim, după o călătorie plină de păcate, a voit şi ea să intre cu lumea ce se grăbea la închinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii, oricât s-a silit, pentru că o oprea o putere nevăzută
. Abia atunci s-a trezit în ea simţământul vinovăţiei şi al păcătoşeniei în care se găsea. Văzând aproape icoa¬na Maicii Domnului, înalţă o rugăciune plină de căinţă şi zdrobire sufletească şi simţindu-şi inima puţin alinată încearcă din nou să intre în biserică şi acum nu o mai opreşte nici o putere. Se închină cu mare umilinţă la Sfânta Cruce a Domnului şi la ieşire din nou înalţă o rugăciune fierbinte către Maica Domnului şi aude un glas care o îndeamnă să treacă Iordanul, în pustie.
 După un scurt popas în Biserica Sf. loan Botezătorul de la Iordan, unde se învredniceşte de împărtăşirea cu Sfintele Taine, trece în pustie, hotărâtă să înceapă o viaţă nouă. într-adevăr, viaţa pe care o duce de aici înainte până la sfârşitul vieţii este mai presus de puterile omeneşti. Patruzeci şi şapte de ani a trăit în pustie cu două pâini şi jumătate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, de golătate, arsă de soarele zilei şi îngheţată de frigul nopţii, hărţuită necontenit de duhurile necurate, în cele din urmă, din dumnezeiasca rânduială, se întâlneşte cu Cuviosul Zosima, care îi va aduce Sfânta împărtăşanie înainte de moarte şi care va povesti viaţa Cuvioasei, aşa cum a aflat-o din gura ei. După cei patruzeci şi şapte de ani de nevoinţă în pustie, Cuvioasa Măria se aseamănă mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se roagă, pluteşte în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaşte gândurile altora şi vede cele de departe şi cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă.
Prin două lucruri ne uimeşte Cuvioasa la începutul schimbării vieţii ei: hotărârea neclătită de a începe o viaţă nouă şi ruperea desăvârşită cu păcatul. 
Păcatul este robie, mântuirea – eliberare. Nu există mântuire în ţara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinţei a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului, fiul risipitor numai întors la casa părintească a fost pus în dreptu¬rile cele dintâi; Cuvioasa Măria nu în Egipt, locul păcatului, ci de¬parte, în pustia Iordanului, acolo s-a eliberat de păcat şi s-a sfinţit.
 Deci pentru a începe o viaţă nouă, cu Hristos, trebuie să o curmăm desăvârşit cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinereţe dusese şi el o viaţă păcătoasă, se ruga cu mare căinţă: „Doamne, ajută-mi să Te iubesc, aşa cum mai înainte am iubit păcatul!” Aceasta este prima învăţătură, pe care se cade să nu o uităm din viaţa Cuvioasei Măria. 
Dacă vrem să reuşim ceva cu rugăciunea, cu postul şi cu celelalte nevoinţe creştineşti, trebuie să ieşim din Egipt şi să mergem în Ierusalim, să luăm Crucea, să trecem Iorda¬nul şi să ne sălăşluim în pustie. Să ne oprim adică de la păcat, să ne sălăşluim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu.
   Dacă această hotărâre nu este uşor de luat, apoi adevărata greutate abia acum începe: cei patruzeci şi şapte de ani de pustie, izbăvirea de tirania patimilor care ne chinuieşte chiar şi după ce ne-am lepădat de ea. Sf. Măria se afla în pustie, în foame şi sete, nu vedea şi nu auzea pe nimeni şi totuşi şaptesprezece ani a fost chinuită ca de foc de gândurile cele păcătoase, de aducerile aminte curveşti, de cântecele şi de beţiile în care trăise.
   De unde înţelegem, după cum am văzut şi la fiul cel desfrânat, că păcatul este cel mai mare vrăjmaş al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuşi care cu făţărnicie şi vicleşug, cu minciună şi cu răutate, îşi ascunde duşmănia împotriva omului până ce îl prinde în laţul obişnuinţei cu păcatul.
    Abia atunci îşi arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruţă, ne chinuieşte şi nu vrea să plece decât cu sufletul noastru în muncile iadului. De aceea, toţi Părinţii ne îndeamnă necontenit să fugim de muşcătura viperei, de prima experienţă a păcatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momeşte cel viclean. Cine fuge de păcat va scăpa de războiul  cel cumplit care urmează şi de care nu este sigur că va scăpa cu zile.
     Cine poate avea voinţa şi hătărârea Măriei Egipteanca?
 In adevăr, când gândim la viaţa ei, la luptele şi la răbdarea ei, ne cuprinde spaima şi cutremurul. 
Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească.
 Aşa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuiesc leacuri puternice; nu cu jumătăţi de măsură, ci cu luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii Patericului au o vorbă: „Dă voinţă şi ia putere” şi alta: „Dă sânge şi ia duh”. 
Eşti neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi şi pentru cei bolnavi. „Voieşti să fii sănătos?” ne întreabă El. 
   Trebuie să vrei din toată inima, dă voinţă şi iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în luptă, că fără luptă şi fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh. 
  Darul întăreşte puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufleteşti, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căinţă sinceră şi prin fapte bune, prin post şi rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceaţă a păcatului, se cade să gustăm şi amărăciunea cea dulce a leacului. 
 Aşa cum bolnavul rabdă operaţie, taiere, leacuri amare, ştiind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, aşa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrab se apropie Pastile cele luminoase şi vesele, tot aşa să răbdăm şi pătimirile cele curăţitoare de păcat şi mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă şi de Pastele cel veşnic, de strălucirea şi mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit în necazuri şi în toate felurile de chinuri.
Pomenirile săptămânii au strânsă legătură cu ele şi un adânc înţeles duhovnicesc.
   Aşa cum altădată Constantinopolul, cetatea cea împărătească, era asediată de neamurile barbare, ca să o jefuiască, tot aşa şi în viaţa această pământească, şi mai ales în vremea nevoinţelor duhovniceşti, cetatea cea împărătească a sufletului este asediată de agarenii şi saracinii cei nevăzuţi, ca să o jefuiască de bogăţia virtuţii şi să o arunce în moartea păcatului.
   Avem însă Apărătoare tare şi nebiruită pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, care de-a pururi ne izbăveşte din toate nevoile.
Şi chiar dacă se întâmplă vreodată, când coborâm de la Ierusalim la Ierihon – când adică neglijăm virtutea şi ne irosim în grijile cele lumeşti şi cădem între tâlharii cei nevăzuţi şi să ne lase „mai mult morţi” -, avem nădejde în milostivirea cea fără de margini a Celui ce, nu din Samaria, ci din Născătoarea de Dumnezeu, a venit pentru mântuirea noastră. Pilda Prea Cuvioasei Măria Egipteanca ne întăreşte şi ne dă nădejde. Şi ea căzuse şi fusese jefuită de tâlharii draci, dar s-a izbăvit cu puterea Crucii şi cu ajutorul Maicii Domnului, cea grabnică şi puternică ajutătoare.
Toate săltările trapului înfrânându-ţi cu ostenelile sihăstreşti, ţi-ai arătat vitează înţelepciunea sufletului tău, că poftind să vezi Crucea Domnului, te-ai răstignit singură pe tine lumii, tu cea vred¬nică de cântare…”
„Ceea ce mai înainte erai plină de tot felul de întinări, te-ai arătat aleasă lui Hristos, prin pocăinţă urmând vieţii îngereşti şi cu arma Crucii calci în picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă a împărăţiei cerului, Mărie prealăudată” (Condacul).

Predici la Triod

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments