Trufie si Osandire2 min read

Dumnezeule! Mulţumescu-ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni,răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş (Lc. 18, 11).”
Câtă trufie şi osândire a celorlalţi sunt în această rugăciune a fariseului! El dă mulţumită lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru buna Lui purtare de grijă arătată faţă de lume şi oameni, ci pentru faptul că el, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni.

 Trufia nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, să vadă în el păcatele şi să se numere pe sine între păcătoşi, între cei ce au nevoie de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu. Nu păcatele şi patimile, ci virtuţile şi meritele a început fariseul să şi le pună înaintea lui Dumnezeu  .

 Cât de adesea ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de adesea ne cuprinde slava deşartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de adesea ne admirăm singuri şi ne ridicăm în slăvi calităţile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar slugi nevrednice (Lc. 17, 10), că la o faptă bună avem zeci şi sute de fapte rele şi că de lăudat n-avem de ce şi nu avem cu ce. 

Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi sau, în orice caz, nu mai rău. Cât de aproape suntem prin trufia noastră de fariseul din pilda de astăzi, şi câtă nevoie, neapărată nevoie, avem a urma vameşului, a fi mai aproape de el prin smerenie şi prin simţământul de pocăinţă!

Deci, să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameşului, asupra purtării lui din templu. El a intrat acolo cu conştiinţa adâncii sale păcătoşenii şi vinovăţii înaintea lui Dumnezeu, totodată şi cu sete de înnoire duhovnicească, în pragul templului s-a oprit însă, neîndrăznind să păşească mai departe, nici să-şi ridice ochii, nici să privească în jur. Intrând, el a simţit îndată că Dumnezeu este de faţă, a înţeles că templul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că însuşi Dumnezeu întâmpina acolo pe tot cel ce intra.

Simţind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat şi s-a întors cu strigăt de rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie, păcătosului (Lc. 18, 13).

Inima lui a tresărit, şi conştiinţa i s-a deschis pentru adâncă pocăinţă şi mărturisire înaintea Feţei lui Dumnezeu. Şi iată că păcatele săvârşite au început să se scoale în amintire unul câte unul, iar el le retrăia cu simţământul vinovăţiei, al înţelegerii fărădelegii săvârşite.

Plecându-şi capul tot mai jos şi lovindu-se în piept, a continuat să strige către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie, păcătosului!
De ce a reuşit vameşul să trăiască adânc în templu simţământul păcătoşeniei sale şi să se curăţească? Fiindcă pocăinţa lui începuse cu mult înainte de rugăciunea din templu. Acolo nu a făcut decât să se întărească şi să se prefacă în mărturisire vie, din inimă curată, înaintea lui Dumnezeu.
Sfânta Biserică, pregătindu-ne pentru Postul Mare, ne dă drept călăuză chipul vameşului, pocăinţa şi rugăciunea lui.

Dumnezeule! Milostiv fii mie, păcătosului! Mulţi dintre noi cunosc această rugăciune, şi totuşi n-o rostesc din inimă – ea însă ascunde în sine putere harică şi ne apropie de smerenie şi pocăinţă, iar prin aceasta şi de milostivirea lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică, tot pregătindu-ne pentru Post, ne deştepta duhul la pocăinţă strigând: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” şi prin aceasta arătând că prin păcatele noastre ruşinoase ne-am spurcat locaşul trupului şi că trebuie să strigăm către Dumnezeu în rugăciuni nădăjduind doar în milostivirea Lui: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”. Amin.

Sf Luca al Crimeei-La portile Postului Mare

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments