De unde vine puterea aşa de mare a smereniei?2 min read

 Priveşte la vameş, ce face el? Se bate în piept, neîndrăznind să se uite la cer şi zice: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
 Două lucruri face: se căieşte pentru păcatele sale şi cere milă de la Dumnezeu.
 Două lucruri foarte simple: se vede omul aşa cum este şi aleargă la Dumnezeu, iar din ele izvorăşte un noian de daruri.

De obicei, omul fuge de sine, se fereşte să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiţi prea mult, ameţeşti şi te prăbuşeşti. Acest simţământ nu este mincinos.

Omul nepăsător de mântuire duce casă bună cu păcatul şi cu patimile; se obişnuieşte cu ele, i se par fireşti, „că aşa este el”, fără să-şi dea seama de fiara pe care o hrăneşte. Abia atunci când se trezeşte şi vrea să scape de ele, face o amară experienţă. De unde păcatul i se părea plăcut, se făcea cu lesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adânc în firea omului, cu atât mai adânc, cu cât este săvârşită de mai multe ori. întreaga alcătuire: trup şi suflet, minte, simţire şi voinţă, se păcătoşesc; însăşi lumea înconjurătoare apare stricată şi îndeamnă la păcat. „După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului”.
 Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii.
 Când omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-l sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului, şi ea este per­vertită şi-l târăşte la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit.
 N-aţi văzut oameni împătimiţi: beţivi, tutungii, desfrânaţi ş.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad. „Patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este”.
 Iar Cuviosul Dorotei ne îndeamnă: „Să tăiem patimile degrab, până nu ne obişnuim cu ele… pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul şi ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina oricât de mult ne-am os­teni”. Pentru că la început sunt slabe şi neputincioase ca o furnică, dar mai pre urmă cresc şi se întăresc ca nişte lei şi nu mai pot fi bi­ruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte şi arvuna iadului.
In această stare de neputinţă, omul renunţă să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduieşte : Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut!
Atunci apare din nou vrăjmaşul şi şopteşte:Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic; Dumnezeu te-a părăsit!” 
Omul se găseşte în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei ia­dului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului şi de care el se teme când fuge de sine.
Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află.
Ce să facă? Să ne uităm la vameş. El priveşte în prăpastia sufletu­lui său; se spăimântă şi se cutremură dar se umileşte şi strigă de­grab: „Dumnezeule, milostiv Fi mie păcătosului!’‘.
 Dar dacă omul nici nu vrea să-şi recunoască starea decăzută şi nici nu vrea să alerge la Dumnezeu? 
Lucru care se întâmplă de fapt cel mai adesea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments