Suntem parinti buni?2 min read

A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greşit a considera că
dacă părinţii au făcut un copil primesc automat şi iscusinţa de a fi buni părinţi, buni
educatori.

Cuvântul că mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi întâi
se poate apli ca şi în acest caz. Mulţi dintre cei care erau mai pricepuţi decât alţii în creşterea
copiilor, dar nu au folosit această înzestrare, au fost lăsaţi în urmă de cei care, ştiindu-şi
nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.

A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi vrei nu vrei. A fi părinte este într-un fel
asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răspunsul la chema rea Celui de Sus.

Pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinţi, ei privesc acest fapt ca pe ceva normal,
„firesc“, neieşit din comun, şi trec cu vederea măreţia şi gravitatea acestui eveniment.

Cât sunt micuţi, copiii au pe chipurile lor o curăţie îngerească. Chiar şi părinţii mai puţin
credincioşi observă: „parcă ar fi nişte îngeraşi.
Mare dar am primit de la Dumnezeu“.

Greu este să nu te laşi biruit de nevinovăţia, de gingăşia şi de frumuseţea lor. Copiii sunt nişte flori; nu este de ajuns doar să ne desfătăm de mireasma lor, ci e bine să ne umplem suflete le de această mireasmă. Copiii sunt raze de soare care răsar peste vieţile uneori foarte frământate ale părinţilor.

Când copilul nu mai este privit ca un dar de la Dumnezeu, ci ca o povară, familia ajunge
într-un moment de mare încercare duhovnicească. Aceasta se întâmplă şi când acest dar este
primit doar cu bucurie infantilă, ca o jucărie, fără responsabilitate, fără asumarea greutăţilor.

Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi
de felul în care părinţii duc această cruce depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului
adult.

Este o mare diferenţă între un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă curată, care s-au
împărtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un
copil zămislit din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi. În cel de-al doilea caz
nu numai că pruncul zămislit va putea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar
sufletul lui va fi afectat.

Cum este afectat şi un copil ai cărui frăţiori mai mari nu au apucat să se nască, fiind
avortaţi.
Pântecele unei mame care şi-a ucis copilul (vina fiind nu nu mai a ei, ci şi a tatălui
care a vrut aceasta) nu poate fi ca acela al unei mame care a adus pe lume copiii pe care i-a
zămislit (şi oare cum vor sta la Înfricoşătoarea Judecată în faţa Celui ce a zis: „Lăsaţi copiii
să vină la Mine…“, părinţii care au curmat vieţile pruncilor lor?).

Copilul este copil din momentul concepţiei. „Educaţia“ lui începe din acel moment. Câtă
vreme stă în pântecele mamei i se transmit toate emoţiile şi frământările mai intense ale
acesteia. Şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp.

Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului în perioada intrauterină:
pace sau tulburare, dragoste sau ură. Şi ura e ca un cuţit înfipt în inima pruncului. Totuşi, nu
există afecţiune a copilului, trupească sau sufletească, care prin rugăciuni către Dumnezeul
Îndurărilor să nu poată fi vindecată.

Mântuitorul, Care a zis: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“,
să ne ajute, pe noi şi pe copiii noştri, să ducem o viaţă curată, pentru a ne desfăta în ceruri de
bunătăţile pe care Le-a pregătit celor ce ascultă şi împlinesc poruncile Sale.

Danion Vasile-Cum sa ne crestem copiii.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments